Clar de lună - Fragmente din roman

Clar de Lună

de

Cezar B. Ştefan

-fragmente din roman-

•••••••••••••••••••••

Oglinda luciului de apă capta cu acurateţe o parte a bolţii înstelate cu miliardele de stele grupate în constelaţii. Dar adevărata vedetă a cerului era Luna, mirificul şi tainicul astru al nopţii, supradimensionată atât acolo sus, cât şi pe modesta suprafaţă a lacului.

Vlad privea siderat această imagine în oglindă a corpurilor cereşti, dar în mintea lui stăruia perpetuu aceeaşi întrebare, oare acolo sus, Cecilia privea spre cel care o iubise mai mult decât orice fiinţă din această lume, în care toate trec, dar în care te alegi cu atât de puţin? Zilele alături de femeia iubită, adunate precum bătrâna lui mamă chivernisea puţinele parale într-un colţ de batistă, au fost cele mai frumoase, cele mai fericite, dar au zburat cu o viteză ameţitoare. Ce au însemnat zece ani, pentru cel care o dorise pentru totdeauna? O picătură de apă într-un ocean, o lacrimă în ploaie.

 În fiecare vară de Sânziene venea în acest loc apropiat de căsuţa pe care Grig Atahanasiu i-o construise la poalele Apusenilor. Împreună cu Cici, atâta vreme cât au ţinut-o puterile, gustau din magia locului, şase ani consecutivi nu plouase în acest sfârşit de iunie şi au putut să-şi petreacă noaptea la marginea lacului, admirând în oglindă Luna şi stelele, iar femeia vieţii lui probabil că se transformase într-una din ele, căci omul nu este altceva decât pulbere de stele.

Muzica cu care într-o vreme se mândrea, oamenii considerându-l un virtuoz de geniu, azi doar îl întrista şi îi producea tortura unor amintiri dureroase. Cel puţin Angel, fiul Sofiei, va fi mai fericit decât el, doar avea două mame şi un tată care ţineau la el ca la un odor nepreţuit. Băiatul deprinsese de mic pasiunea cântatului la pian, atunci când se reîntâlniseră, puştiul interpreta stângaci o piesă pretenţioasă, parcă Chopin, dar Sofia era în al noulea cer. În glumă desigur, i-a salutat performanţa cu apelativul „maestre” şi de atunci n-a mai scăpat puşti. Azi se ridicase binişor, ajunsese un adolescent netimorat, mândru de ascendenţa lui lagunară, cu tenul smead, precum al celor din familia lui Vlad Cărămidaru, ţigani şătrari, mândri ca nişte şoimi, dar cam prea iuţi la mânie asemenea ulilor. Îi destăinuise lui Angel multe din tainele apăsării clapelor din fildeşuri albe şi mahoni negri, tehnică pură, dar şi din vraja contactului cu pedalele, căci de acolo se însufleţea fiinţa neagră cu trei picioare.

Aşa cum primul său profesor, evreul veşnic speriat asemenea unui viezure ieşit din vizuină şi nimerit în inima târgului, micuţul de statură Moritz Blumfeld, dar uriaşul pedagog al pianului, gata oricând să-şi lase temerile deoparte pentru a dezvălui o tehnică nouă elevului, Vlad l-a deprins pe Angel cu disciplina pianului, aplicându-i aceeaşi filozofie, omul trebuia să fie tot una cu instrumentul, indiferent de condiţie sau statură. Pentru el fusese o lecţie dură, dată de omuleţul care-l ajutase să repurteze prima victorie din viaţa lui, cea împotriva sie însuşi.

Poate că Angel n-avea nevoie de asta, era foarte bine pregătit, putea face orice dorea în viaţă. Părinţii lui îi deschiseseră calea, el nu trebuia decât să urmeze drumul.

„Tinere, îi spusese Moritz cu mulţi ani în urmă, să nu crezi că drumul cel drept este cel care te va purta spre bogăţie, succes, fericire, spune-i cum vrei. Câteodată, dacă mă gândesc bine de cele mai multe ori, drumul abrupt şi întortocheat pe care-l urci cu greutate, unde suferi durerile propriilor tale îndoieli, este calea pe care trebuie s-o străbaţi, asemenea unui monah, rupându-te de lume şi părăsindu-i pe cei dragi!”

„Maestre, dar mama şi tata sunt pentru mine tot ce am drag pe lume şi cum oare să n-o mai văd pe Cici, mica mea prietenă cu ochii de păpuşă şi pielea ca teracota cu smaltul de un alb imaculat?”

„Copilăria nu durează o veşnicie, iar tinereţea este doar o iluzie. Te aşteapă un drum greu, mulţi ani de trudă, dar sunt sigur că vei ajunge mai sus decât crezi.”

Previziunea lui Moritz se împlinise integral, dar pentru atingerea ţelului trecuse prin toate chinurile posibile şi mai ales imposibile. Oare asta dorea pentru Angel?

Totuşi, acum, în pragul împlinirii celor şaisprezece ani, Angel interpreta cu o acurateţe inimaginabilă acea bucată muzicală care fusese propria lui piatră de temelie a carierei şi care adeseori declanşase ca într-un joc al sorţii, cârma corabiei nebune care-o fusese viaţa. Angel Comnen cânta mai bine decât o putuse face însuşi maestrul Cărămidaru la aceeaşi vârstă, „Clarul de Lună“, compoziţia lui Debussy. Tuşeul copilului conţinea magia specifică unui viitor virtuoz al pianului.

Atât cât îl va ţine puterile, îi va dezvălui tot ce ştia despre arta interpretativă, dar nu-i va da niciun sfat privind cariera muzicală şi pericolele care-l vor pândi la fiecare pas. Angel poate că nu va dori drumul plin de renunţări sau regrete al maestrului şi va rămâne alături de frumoasa şi vesela familie dată de Dumnezeu.

„Doamne, nu m-am îndoit niciodată că exişti, te rog, ia-l în grija Ta pe băiat, pe adu-mă negreşit şi neîntârziat alături de draga mea Cici. Azi, în această noapte şi în acest loc, te rog, oferă-mi în dar eternitatea alături de scumpa mea femeie! Amin!”

Corul alcătuit din câteva broscuţe şi mulţi greieri, au ţinut isonul rugăciunii bătrânului care a adormit ca în zilele bune, la marginea lacului. Era un preambul pentru somnul veşnic dorit şi nu prea îndepărtat.

•••••••••••••••••••••

Două zvârlugi oacheşe străbăteau oceanul de porumb verde ca brotacul şi înalt cât căruţa cu coviltir. Plouase aproape toată luna lui Cireşar, dar acum, în miezul zilei, era într-adevăr luna lui Cuptor. Căldura îi toropea pe oamenii adăpostiţi după pereţii caselor din chirpici văruiţi în alb orbitor. Câmpurile păreau pustii, până şi pândarii retrăgându-se la umbra a câte unui nuc bătrân.

Pe cei doi adolescenţi din şatra lui Mozoncea, căldura nu-i deranja, dimpotrivă. Pielea închisă la culoare îi apăra de arsura soarelui, iar mersul desculţ printre rândurile prăşite de porumb, chiar le făcea plăcere. Pământul încă mai păstra umezeala ploilor trecute, iar o senzaţie de răcoare le mângâia tălpile groase şi nu prea obişnuite cu încălţările. Departe de vatra şatrei, veniseră aici cu singurul scop, fiecare să-şi umple sacul din cânepă cu ştiuleţi mari cât antebraţul unui adult.

Mergeau feriţi şi în linişte, nu doreau să fie observaţi sau recunoscuţi de vreun pândar zelos care părăsise confortul umbrei pentru a-şi face datoria. Ar fi fost o adevărată catastrofă pentru comunitatea lor aflată la mai bine de un ceas de mers. Bulibaşa Miţache, cunoscut mai bine drept Mozoncea, făcuse o înţelegere cu autorităţile plasei în care se afla oraşul Ciulniţa. Fără furtişaguri şi cu interdicţie de a intra în satele din împrejurimi în zilele obişnuite, cele de lucru. Aveau dreptul în schimb să-şi vândă produsele şi serviciile la iarmaroace, duminicile şi în zilele de sărbătoare, iar căruţele puteau ajunge acolo, în ajunul lor.

Dar furtul era un păcat capital, nu numai pentru administraţie, ci şi pentru conducătorii de facto ai şatrei. Dacă oamenii ei erau alungaţi din cauza unui nemernic, acesta trebuia să fie judecat în Stabor-ul întrunit de urgenţă, iar pedeapsa putea merge de la o corecţie zdravănă şi apoi predarea unei autorităţi competente, poliţai sau jandarm, până la o pedeapsă capitală, hoţul era băgat într-un sac şi apoi lapidat de fiecare om din şatră, de la copil până la bătrân. După supliciu, era îngropat adânc în pământ, uneori chiar înainte de a-şi fi dat ultima suflare.

Goşu nici măcar nu dorea să se gândească la pedeapsa care-l pândea în caz că era prins. Simţise deseori harapnicul bulibaşei sfârtecându-i pielea. Miţache, cu siguranţă că avea ceva personal cu el sau cu cei din neamu’ lui, câteodată îl atingea chiar din senin. Dar azi nu va fi prins, sacul său aproape că se umpluse şi parcă simţea deja gustul porumbului fiert.

-Mai repede Drulă, se adresă prietenului de furtişag, acum trece de amiază şi pândarul va porni încoace.

-Goşule, mai bine taci şi ajută-mă!

A venit cu un braţ de ştiuleţi pe care i-a îndesat în sacul peticit cu paie de cânepă.

-N-ai găsit un sac mai bun? Ai venit la furat cu o treanţă în care a fătat căţaua?

-Nici măcar nu vroiam să fiu aici. Dacă află tata, curul meu nu va putea sta o lună pe ceva tare.

-Tactu’ e un bou şi Miţache îl face de râs peste tot, parcă nu i-ar fi frate. Ar fi trebuit să fie în Stabor, să fie respectat, dar în schimb este cel mai sărman om din şatră.

-De când a murit mama, a luat patima beţiei, iar rachiul îi întunecă minţile. Dar are suficientă putere să-mi înmoaie oasele dacă mă prinde cu sacul plin de ştiuleţi furaţi.

-Asta n-o să se întâmple, ducem sacii în apropierea şatrei, cam la trei sute de paşi. Ştiu locul unde-i putem ascunde până seara, o pădurice la marginea gârlei. Apoi revenim pe seară, cu Mamaie şi cu două căldări. Toată noaptea vom fierbe la porumb şi vom hali pe săturate. Peste două zile mergem la târg, iar mâine seară Mamaie o să vândă „porumbielul cald” din paporniţe, frumos rânduit şi pe placul boierilor.  

-Vise pulică, probabil că o să sfârşim cu oasele rupte de pietre în vreo groapă unde sunt aruncaţi câinii morţi.

Amândoi s-au trezit râzând, mai mult pe tăcute, prea tineri şi prea imprudenţi să creadă că pericolul tocmai trecuse la nici zece paşi. Pândarul şi proprietarul plantaţiei de porumb, cercetau dacă oamenii tocmiţi pentru praşilă făcuseră treabă bună şi dacă ar fi păşit doi metri mai la stânga, mica furăciune a ţiganilor ar fi fost descoperită. În ultima clipă, Goşu i-a observat şi făcându-i semn pe muteşte însoţitorului, amândoi s-au făcut tot una cu pământul rece. Înlemniseră de frică şi ar fi dorit să se îngroape acolo cât mai adânc, astfel încât să dispară pentru o vreme.

Cât au stat aşa? Poate un ceas, sau chiar două. Soarele trecuse mult dincolo de amiezi, dar ardea mai tare ca în prânzul zilei, aerul devenise aproape irespirabil. Goşu a ghicit că sosise momentul aşteptat, trebuiau să părăsească repede precum şerpii, locul păcatului capital.

Poverile de porumb greu, i-au lăsat curând fără puteri şi s-au oprit să-şi tragă sufletele, după ce s-au asigurarat că puseseră o distanţă apreciabilă între lanul de porumb şi ei. Păduricea se întrezărea la orizont, încă un efort şi erau în afara oricărui pericol imediat. Mai mult, după ce doseau sacii, aveau timp şi de o baie, gârla era la o aruncătură de băţ. Mai aveau o încercare de trecut, trebuiau să traverseze neobservaţi şoseaua şi să se piardă în buruienile pârloagei de la marginea lizierei.

-Stai un moment Drulă, simt pământul trepidând, asta înseamnă că pe drum vine cineva. Hai să ne pitim după ciulini, sunt înalţi şi nimeni nu s-ar gândi, că ar putea să ascundă pe cineva.

-Au spinii tari şi înţepăturile lor sunt veninoase!

-Uite, chiar se vede cineva pe drum, haide, nu te mai plânge, aproape că am reuşit!

Au păşit cu precauţie, temându-se să nu ia vreun mărăcine în talpi şi s-au aşezat pe vine, cercetând şoseaua din acel punct de observaţie perfect. Pe drum hurducănea un ghioci cu coviltirul colorat, aşa cum ei nu mai văzuseră vreodată. Doi cai arătoşi, cu siguranţă bine hrăniţi, erau struniţi de o femeie, ţigancă de-a lor, foarte tânără şi foarte frumoasă. Un călăreţ pe un armăsar rotat, mândru de portul său şi de harnaşamentele bătute cu nituri de argint, dădea târcoale căruţei, îmboldind-o pe conducătoare de parcă ea era iapa care o punea în mişcare. Folosea o cravaşă precum ţiganii ungureni samsari de cai, nu lovind, ci doar ameninţând. Frumoasele animale de tracţiune, simţeau pericolul plutind în aer, astfel că au iuţit pasul, ascultând mai mult de călăreţ, decât de conductoare.

-Hai Virino, o să îmbătrânim înainte ca să ajungem la Mozoncea!

-Ce te grăbeşti aşa? Pe mine mă vinzi, tu mâine ai să fi liber ca pasărea cerului şi pe deasupra o să ai o sută unu’ galbeni la chimir.

-Mâine o să fiu cuscru cu Miţache, iar tu o să faci parte din familia lui.

-O să mă călărească toţi, tată, fiu, unchi şi nepot. Toţi o să-şi facă mendrele cu mine, apoi când voi ajunge borţoasă cu plodul al cărui tată nu-l voi ştii niciodată, voi slugări şi voi fi batjocorită în continuare.

-Asta-i soarta ţigăncii, dar tu trebuie să-mi fi recunoscătoare, te voi vinde celui mai bun dintre cei răi.

Călăreţul râse şi de această dată chiar lovi unul dintre cai cu cravaşa, dând semnalul unei goane nebune. Norul de praf, ascunse numaidecât ciudata combinaţie călăreţ-căruţă.

-Goşule ai auzit? Asta-i muierea care va fi cumpărată de unchiul Miţache, pentru văru’miu Zgonea.

-Virina, aşa o cheamă. Cred că n-am văzut niciodată o fată mai frumoasă. Zgonea s-a căcat în scăldătoare! Ce noroc a picat pe verişoru’, aş face moarte de om pentru o femeie ca ea, l-aş omorî şi pe tata dacă ar atinge-o numa’, cât este el de bulibaşă.

-Ce mai, te-ai îndrăgostit de femeia lu’ văru’miu nebune, hai dracu’ să ne cărăm de aici, cred că am luat un mărăcine în talpă!

Pe înserat, au adus-o pe Mamaie în pădurice, după ce aceasta îi bruftuluise zdravăn aflând ce puneau la cale. Dar era prea lacomă de bani ca să-i refuze. Deja îşi făcea socotelile cât avea să câştige, şi, desigur că tinerii hoţi n-aveau să pupe vreio para’ chioară. Va pune leu pe leu şi îi va împături pe colţul de batistă aşa cum făcuseră mama ei şi mama mamei ei, dar în acea noapte, Goşu şi Drulă vor mânca porumb fiert pe săturate.

Cei doi au ajuns la gârlă, tocmai când Luna se arătase în toată-i splendoarea de argint. Orbiţi de strălucirea unduită pe ape, n-au observat-o pe cea care se îmbăia la doi paşi. Noaptea se lăsase, aproape neagră în albăstreala ei întunecată, reflexia argintie lăţindu-şi strălucirea luminoasă de la un mal până la celălatul şi dintr-o dată, Drulă a observat o mişcare producătoare de unde, care l-a speriat de moarte. Adeseori, bătrânii şatrei povesteau despre ştima din adâncul apelor, care-i amăgea pe cei fără frică şi îi ducea pe cei vii, lângă cei morţi.

-Goşule, hai să ieşim până nu e prea târziu! Am văzut ştima, în urma ei lasă valuri, uite, deja lovesc malul!

Un fior îi străbătu corpul gol de la noadă până în creştetul capului, nu credea în asemenea bazaconii, dar ceva produsese mişcarea dintre ape. Doi ochi strălucitori care captaseră lumina Lunii, îi priveau pe îndrăzneţii care se încumetaseră să se îmbăieze nu departe de cumpăna dintre zile. Salba cu băncuţe, a dat-o de gol. Sunetul nefiresc de cristalin, spărgea tăcerea nopţii.

-E ţigancă de-a noastră, i-am văzut salba! Hei, femeie, cine eşti şi ce cauţi aşa departe de ai tăi?

Goşu ridicase glasul, acum o vedea destul de clar, ochii ageri ca de pisică, au dibuit-o cu toată întunecimea nopţii, chiar în mijlocul heleşteului.

-Acolo e multă mătasea broaştei, o să ieşi din apă mai verde ca orăcăitoarea. Hai că ne întoarcem, ieşi liniştită, nu ne uităm!

-Aţi vrea voi să mă vedeţi goală, dar să ştiţi că nu mă ruşinez, şi voi sunteţi goi, cred că nu este mare lucru de capul vostru dacă mă iscodiţi.

Cei doi tineri au râs cu poftă, până acum câteva clipe nici măcar nu bănuiau că face baie cineva în aceste locuri şi încă la ceas de noapte. Goşu şi-a luat inima în dinţi şi a privit-o chiar în momentul când fata părăsea goală puşcă apa la nici doi paşi, aproape simiţindu-i răsuflarea.

-Hainele mele sunt aici, chiar lângă voi, spuse, apoi amuţi căci băiatul de lângă ea, era dezbrăcat la piele adoima ei.

Cei doi s-au privit ignorându-şi goliciunea, noaptea într-adevăr avea o vrajă aparte, clar de lună, foşnet de papuri, licurici cu felinare minuscule, orăcăit de broscuţe şi cânturi de greieri. Două trupuri goale care nu cunoscuseră păcatul originar, în acest Eden terestru şi lacustru, aproape de răsuflarea lumii şi a celor care în mai puţin de un an şi o zi, aveau să le dorească moartea. Dar acum se uitau fascinaţi unul la celălalt şi Goşu a realizat că dracul ăsta de fată, fără nici un pic de ruşine sau teamă, arzoaica plină de salba prea grea cu multitudinea de galbeni, era hărăzită lui, soarta i-o scosese în cale, ţintuind-o în inima fierbinte de ţigan.

Fata îşi acoperi numaidecât goliciunea, se dezmeticise şi pudoarea îi revenise. Acum salba se revărsa peste sânii feciorelnici cu sfârcurile rozalii, întărite datorită celor văzute sau poate din cauza răcoarei care se lăsase dintr-o dată.

-Goşule, asta este fata care am văzut-o pe drum, cea care trebuie să se mărite mâine cu văru’miu, Zgonea.

-Îl cunoaşteţi? Sunteţi de-un sânge cu el?

-Drulă este, dar eu ba? Tu eşti Virina, te ştiu fa, acum te-am văzut şi goală, Zgonea probabil că o să te vadă şi el, dar nu prea curând, cel puţin nu până n-o să te vadă Miţache, ta’su. Ştii, la noi este un obicei, dreptul primei nopţi aparţine bulibaşei, cum Miţache-i bulibaşa Mozoncea, el...

-Baţi câmpii Goşule şi o bagi în sperieţi pe fată! Te minte Virino, vărul Zgonea este cam dus cu capul, iar ta’su vrea să-i cumpere femeie, în speranţa că se va deştepta.

-Ştiam eu, dar tu cine te crezi Goşule, că te ştiu după nume, dar nu ştiu  cine-s neamurile tale?

-Sunt fiul tatălui meu Lele, fierarul şatrei, şi al Caliei, măicuţa mea cea bună şi frumoasă. La culesul viilor o să împlinesc optesprezece toamne şi o să bat la forje cu Lele.

-Pe mine mă cheamă Virina lu’ Haran, geambaşul de cai, şi al bunei mele mame Gheni, moartă la naşterea mea, acum şaisprezece ani. Tata vrea să mă vândă pe o sută unu’ galbeni Zgonului lu’ Miţache, şi n-am ce face, dar acum cel puţin am doi oameni cunoscuţi în şatră, pe Goşu şi Drulă.

Fata îşi îmbrăţişă noii prieteni, poate singurii ei aliaţi de acum înainte. Când îl atinse pe Goşu, i-a simţit freamătul asemenea roibului Calin, atunci când îi mângâia coama. A simţit la rândul ei un fior, şi speriată, şi-a dat seama că-l iubea pe tânărul din faţa ei, chiar înainte de a-l cunoaşte. Îl visase de nenumărate ori, chiar din timpurile copilăriei, Zburătorul îi luase chipul, iar adesea simţea o căldură plăcută în pântece.

-Mai avem pe cineva cu noi aici aproape, nu cred că te-a văzut făcând baie, pentru că Mamaie s-a pitit în pădure.

-Şi ce face acolo, stă singură?

-Fierbe la porumbi, mâine seară o să-i vândă la Ciulniţa în gară, iar poimâine în iarmaroc. Azi însă, eşti cu noi, mergem împreună să ne umplem burţile cu porumb fiert, Mamaie n-o să se supere.

-Mâine pe timpul ăsta o să fiu măritată, aşa că pe naiba, hai să-i halim ştiuleţii bătrânei.

De cum au depăşit primul rând al arbuştilor tineri, au simţit mireasma îmbietoare a porumbului, în aburii care pluteau jur-împrejur. Mamaie adăugase în fiertură câteva buruieni numai de ea cunoscute, care asemenea vinariţei puse în budanele cu struguri pentru vin, îi sporea puterea de atracţie şi transforma dorinţa în voinţă de a gusta imediat.

-Pfiu, băieţi, dar să ştiţi că aici miroase al naibii de bine. Unde-i Mamaie?

O başoaldă cu zece fuste şi părul împletit cu bentiţe galbene, roşii, albastre şi verzi, a răsărit ca din pământ. Cu greu îi puteai ghici vârsta, putea fi trecută de şaizeci de ani, dar la fel de bine putea să fie mult mai tânără. Pe faţa ei nu exista nici un rid, însă pielea era neagră ca fundul ceaunului şi tăbăcită ca pielea de cal stătută în taninul de argăseală. În mâinile groase ca piciorul unui zdrahon, ducea două paporniţe din care fumegau aburii de porumb proaspăt fiert.

-Mai am de fiert două căldări, paporniţele o să le duc la cort, să stea la răcoare, mâine pe la prânz o să-i dau în clocot, astfel încât la Ciulniţa în gară o să pară atrăgători ca fundurile de nou născuţi. Frunzuliţele de troscot şi foile de brusture, o să-i menţină proaspeţi, boier şi sărăntoc o să se bată să halească din sarsanalele lui Mamaie.

O zări apoi pe fată, iar faţa i s-a luminat de un rânjet care-i etala toată dantura din aur.

-Asta-i fata lui Haran, geambaşul, cea hărăzită lu’ netotu’ de Zgonea lu’ Miţache. Vedeţi voi drăguţilor, ştiam cine umblă noaptea pe aici, chiar înainte ca tu să fi vândută de hoţu’ de tac’tu. Bobii nu mint niciodată. Şi voi manglitorilor, ajutaţi baba să ducă paporniţele la cort, iar tu fa, ai grijă de căldări să nu dea în foc şi să-l stingă. Ne întoarcem imediat.

Virina a vrut să protesteze, dar în glasul babei era ceva care o împiedica.  N-o simţea vrăjmaşă, ci dimpotrivă, presimţea cumva că peste un timp, Mamaie o va salva de la ceva rău. Nu ştia când şi cum, şi, fără să scoată un cuvânt, s-a îndreptat spre locul unde câţiva tăciuni străluceau ca licuricii, distonând cu întunericul nopţii de vară.

Cei doi prieteni o conduceau pe Mamaie în tăcere, iar ea mergea cu paşi mari, aproape automat, căzută parcă în transă. N-aveau prea mult de mers, primele căruţe deja se conturau în zare, iar câţiva boldei tinerei neobişnuiţi cu pasul de ţigan, prinseră a lătra cu glasuri subţirele.

-Ai naibii, ăştia sunt coteii lui Bărbosu, n-are ce mânca, dar ţine târlă de javre. Tăceţi bă, spurcăciuni!

-Mai bine ai tace tu Drulă! Nu simţi că glasul tău îi stârneşte mai rău?

Au ascuns paporniţele în cortul femeii, aceasta scoţând la iveală alte două, noi-nouţe, şi, îi îndemnă pe băieţi să refacă drumul, de această dată învers şi lipsiţi de poveri. În mai puţin de zece minute au intrat în lăstăriş, iar baba a înviat ca prin minune, părăsindu-şi strania transă.

-Acum o să ne aşezăm în jurul focului, o să mâncăm porumb pe săturate, o să luăm o gură de secărică şi Virina o să ne povestească despre toţi ai ei şi tot ce vrea de la viaţă. Mamaie o să-i ghicească în bobi, atunci când va răsări Luceafărul de ziuă. Goşule, de mâine viaţa ta se va schimba!

O clipă, tânărul ţigan a crezut că visează şi tocmai s-a trezit în pustietatea nopţii. Drumul în lanul de porumb, ştiuleţii din sacii de cânepă, fata şi tatăl ei de pe drum, chiar Mamaie fierbând porumb, totul îi apărea o plăsmuire, un vis de o noapte. S-a ciupit de subţiori şi a scos un ţipăt de durere. Mamaie, Virina şi Drulă se uitau miraţi la el.

-Nu visez, totul este aievea! Ce-ai vrut să spui babo, cum că viaţa mea se va schimba după astă noapte?

-Exact ce vrei să auzi şi chiar ce vrei să crezi! Goşule, deja schimbarea ta   s-a produs, nu mai eşti cel de ieri, eşti ceea ce te-a făcut această zi, rosti Mamaie sibilinic. Dacă vrei să auzi mai multe, ai răbdare, dar îţi mai spun un lucru care să-ţi lumineze calea în viaţă, tu nu eşti printre cei blestemaţi, iar Virina nu este nici ea. Dar eu şi restul oamenilor din şatră, da, suntem blestemaţi să ne putrezească oasele în locuri uitate, aproape şi departe de aici, de toate ţinuturile dragi nouă.

Bătrâna a tăcut, poate că vorbise prea mult, sau poate că era doar efectul secăricii din care trăsese câteva gâturi zdravene. Drulă înlemnise speriat de viitorul ce se anunţa negru, mai negru ca pielea celui mai întunecat ţigan. Goşu în schimb, nu ştia ce să mai creadă, ar fi dorit şi nu ca profeţia să se împlinească. Un licăr de speranţă îi lumină sufletul, alimentându-i flacăra din inimă. Poate că mai era o speranţă, cândva Virina o să fie a lui, simţise că fata oacheşă care se ospăta de zor dintr-un porumb de lapte pe jumătate fiert, avea un ochi şi pentru el. Ea nu auzise profeţiile Mamaiei, rostite în timp ce aducea o mână de vreascuri.

A luat sticla de secărică din mâna lui Drulă şi a tras un gât, apoi a pasat-o mai departe Virinei. Fata se uita cu ochii ei mari şi negri, nevenindu-i să creadă că după nici măcar o zi, găsise o tovărăşie aşa ciudată. A luat o gură scurtă şi arsura din gât i-a provocat un scurt acces de tuse.

-Fată, este prima dată când guşti din „focul ţiganilor”, nu protesta, se vede şi cu ochiul şi cu mintea. Nu-ţi fie ruşine, n-are de ce, tu eşti cea mai curată şi neprihănită fiinţă, hărăzită cuiva care te va iubi până la moarte.

-Baţi câmpii Mamaie, Virina este hărăzită lui Zgonea cel berc, dar nu de coadă ci de altceva. Dă mai bine cu bobii şi vezi cine o s-o aibă primul din familia lui Mozoncea!

-Drulă, tu te-ai îmbătat! Mai bine taci, nu vezi că o înfricoşezi pe Virina? Nu plânge fa, nebunul s-a pilit rău. N-o să-ţi facă nimeni nici un rău cât sunt prin preajma ta.

-Juri să mă aperi? Ce-o să fac dacă tu nu eşti lângă mine? Mai bine mi-ai spinteca inima cu cosorul, nu vreau să fiu de batjocura nimănui!

Mamaie a dat cu bobii şi a pus-o pe Virina să-i despartă. Apoi a bolborosit câteva cuvinte de neînţeles şi a căzut în transă. După câteva minute de imobilism, prinse a tremura, aproape bâţâindu-şi trupul mătăhălos. Avea ochii larg deschişi, îndreptaţi către Luna care tocmai ajunsese la linia orizontului gata să apună. Cele două pupile se duseseră spre fundurile ochilor, din cele două globuri oculare nemaizărindu-se decât albeaţa. Goşu a crezut că moare, dar cu glas cavernos, Mamaie i-a cerut să stea deoparte. Apoi ridicându-se, s-a lipit de Virina înlemnită de groază, apucând-o de cosiţele împletite, trăgând-o şi obligând-o să se ridice şi să se întoarcă către Lună. I-a pus palma dreaptă sub sânul stâng în dreptul inimii, palma stângă coborând încet pe pântec, apoi sub el şi s-a oprit sub zona pubiană unde i-a simţit floricica virgină tresărind sub fiorul atingerii. Mai bolborosi câteva cuvinte şi apoi, brusc, s-a trezit din transă.

-M-am spurcat atingând ceea ce nu trebuia să fie atinsă de mâna străină a femeii. Dar am văzut viitorul tău, fată a lui Haran! O să stai un an şi o zi în şatra lui Mozoncea, ai să fugi împreună cu alesul tău, amândoi veţi suferi mult, oamenii de aici vă vor dori pieirea, dar veţi avea împreună un copil născut sub zodia „Lunei Pline“, care va face mare cinste neamului ţigănesc. Mai multe n-am văzut, acum piei din ochii mei!

-Mamaie, dar eu n-aveam loc în plăsmuirea ta? Eu şi Goşu vom rămâne pe veci priponiţi la căruţa lui Mozoncea?

-Drulă, n-am puterea să-ţi ghicesc, noaptea-i pe sfârşite şi parcă ţi-am spus că oamenii şatrei sunt blestemaţi. Dacă vrei să scapi, fugi chiar acum!

-Să fug? Unde să fug şi ce să fac? N-am haine, n-am bani, n-am cai, nici măcar o femeie ca Zgonea n-am.

-Lumea-i mare şi tu eşti ca un fir de nisip în deşert. Vei trece neobservat, îţi vei găsi locul şi o femeie, dar cel mai probabil că vei muri. Însă o încercare tot merită să faci!

Palma lui Virina era în mâna lui Goşu, cel cuprins de o speranţă nebunească. Era ca şi cum ultimele vorbe ale Mamaiei îi fusese adresate lui. Adormi îmbrăţişând-o pe fată şi strângând-o la piept. Focul abia mai ardea, iar baba îşi aprinse o lulea încărcată cu cel mai ordinar tutun. Drulă adormise şi el, cu capul în poala ei, visând la libertate şi gemând uşor. Ziua încă nu învinsese deplin bezna nopţii, dar la răsărit, Soarele începuse să pârjolească cerul şi pământul.

„Acolo se va sfârşi cu şatra noastră, sub Soarele răsăritului.” Dar mai era destulă vreme până ce soarta se va împlini şi vor curge necazuri multe şi bucurii puţine. „Măcar ăştia trei să se bucure de viaţa lor, poate că Drulă va fugi chiar azi.” Ceruse un suflet, trebuia să ofere unul Stăpânului de dincolo. „Am să înec un pui de câine din hoarda lui Bărbosu şi fiul de ţigan o să scape. Cu siguranţă, aşa am să fac.”

Bulibaşa ştia să petreacă. Adusese un taraf cu lăutari tocmai din Gorj, iar aceştia, meseriaşi desăvâşiţi, storceau lacrimi cu nemiluita din ochii mesenilor. Miţache nu se zgârcea la bani atunci când era cazul, doar toţi îl ştiau bogat, cel mai înstărit bulibaşă de pe teritoriul Vechiului Regat. Pentru el, cei o sută unu’ galbeni, numai poli bătuţi de Principele Carol cu prilejul înscăunării ca Rege al Românilor şi napoleoni de douăzeci de franci având şase grame jumătate aur pur fiecare, nu reprezentau mare lucru. Era doar o părticică din imensul tezaur cu mii de galbeni adunaţi de neamul său, în peregrinările prin lume. Bulibaşii Mozoncea vânduseră multe dintre fiicele lor, pe bani buni, astfel acumulând bogăţii şi putere, şatra lor devenind cea mai înstărită din ţară.

O singură durere avea Miţache, fiul său Zgonea, la care ţinea ca la un odor de preţ. Nu era mare lucru de capul acestuia, dar era fiul mult iubit, singurul de parte bărbatească, după ce nevasta i-a născut opt fete mai mari, pe care deja le vânduse şi se risipiseră în patru zări. Nu gândise că vreodată Zgonea se va ridica pe jilţul de bulibaşă, dar spera că fata lui Haran îi va dărui sumedenie de nepoţi şi nepoate, iar dintre ei, se va ridica bărbatul care-i va lua locul şi linia de sânge a Mozoncilor nu va seca. Banii vor face restul, puterea se cumpără peste tot în lume.

Acum însă, avea cu totul altă grijă. Virina lui Haran trebuia cercetată. Plătise bani buni şi nu dorea ca fata să aibă măcar o ciuntire a neprihănirii. În trecut se întâmplase ca la unele neamuri să se dovedească, mireasa fusese pângărită înaintea ceremoniei, dar era prea târziu, nunta fusese oficiată şi femeia fusese acceptată cu „puşculiţa” ei spartă. În această şatră, niciodată nu va fi de acord să admită o asemenea situaţie şi de aceea îşi luase măsurile de siguranţă. Banii plecaseră spre Haran, dar erau în posesia unui mijlocitor care-i va înmâna cuscrului, doar în momentul când femeile o vor declara pe Virina virgină. Apoi, chiar după nuntă, el va fi primul care o va străpunge, iar sângele ei va înroşi cearceaful din bumbac alb, imaculat. Se linse pe buze de plăcere, o văzuse pe fată şi fusese orbit de frumuseţea ei. Dacă ar fi fost mai tânăr, ar fi luat-o şi ar fi părăsit şatra. Pentru o asemenea femeie, ar fi făcut orice.

Nu putea însă da startul ceremoniei până nu apărea Mamaie, tocmai ea era cea care o va cerceta pe fată, alături de alte două babe. Unde naiba i se spusese că-i plecată? Acum îşi amintea, vindea leacuri vrăjitoreşti în gara de la Ciulniţa, iar mâine în iarmaroc. Înjură pe ţigăneşte să i se usuce inima. Petrecerea însă putea continua, aşa că a dat ordin să se aprindă focurile pentru viţeii pe care-i vor pune la proţap, să se aducă rachiul şi să i se dea cep întâiului butoi cu vin. Cheltuise zece galbeni cu băutura şi toţi atâţia cu mâncarea, iar toţi oamenii şatrei, cu mic sau mare, sărac sau bogat, erau invitaţi să ia parte la bucuria bulibaşei Mozoncea.

Lăutarii îşi începuseră numărul, flăcăii se prinseră deja într-o horă fără fete, că aşa era obiceiul, femeile n-aveau ce căuta la joc până ce mirii nu erau cununaţi de bulibaşă.

Miţache îi privea pe toţi ai săi şi era mândru de autoritatea pe care o avea, nimeni nu crâcnea în faţa poruncii bulibaşei. Erau neamuri vechi, cu meserii frumoase şi bănoase. În imediata lui apropiere stau aurarii, argintarii şi meşterii lemnari. Pe rândul următor erau căldărarii şi fierarii, pe ultimul rând stăteau cei mai săraci, ursarii şi cărămidarii.

Îl căută cu ochii lui ageri pe Lele, cel cu care copilărise şi care devenise fierarul îndemânatic al obştii. Fuseseră prieteni şi bătuseră ţara în lung şi lat. Când ajunsese bulibaşă, nu-l uitase şi îi dăruise fără să-i ceară galbeni, pe una din neamurile nevestei, frumoasa Calia, cea care-l născuse pe Goşu. Pe băiat însă nu-l avea la inimă, chiar îl atinsese cu harapnicul în repetate rânduri. Vedea răzvrătirea din ochii lui şi ştia că pe viitor îi va produce mare pagubă. Acum nici măcar nu era la petrecere, probabil că era la furat cu Drulă, altă pramatie care-i era pe deasupra şi nepot. Tasu’ însă, nu lipsea şi era pulbere. „O să ne socotim cu toţii mai târziu”, gândi, şi s-a ridicat în momentul când Haran a condus-o pe Virina în dreptul său.

Zgonea râdea ca un prost, o şuviţă de salivă i se scurgea în bărbia proieminentă, iar viitoarea mireasă se cutremură de scârbă. „Doamne, fă să mă fure cineva, adu-l pe Goşu şi dă-i semn că voi fi a lui pentru totdeauna, numai să mă ducă departe de aici!”

Dar Goşu o ajuta pe Mamaie să care paporniţele cu porumbi, iar Drulă ducea căldăruşa cu bulgări de sare. Porumbii se vindeau bine, pe măsură ce trenurile spre şi dinspre Bucureşti veneau şi plecau din gara Ciulniţa. Călătorii aveau timp suficient, se schimbau locomotivele şi ei se îngrămădeau în jurul femeii, oferind un leu pentru un porumb fierbinte.

-Hai neamule, ia porumbielul cald, striga din rărunchi Drulă, ia-l cu sare şi du-l la mare, sau la oraş, pentru copilaş.

-Taci mă, zdrobeşte mai mărunt sarea, apoi dă-o încoace!-ordonă baba.

-Mai avem doar o paporniţă, dacă o ţine tot aşa, s-a dus naiba iarmarocul. Drulă, dacă ştiam că merge aşa bine, mai făceam azi noapte un drum şi mai aduceam doi saci.

-Nici aşa nu e rău băiete, hai să vindem ce-i în ultima paporniţă, apoi mergem la restaurant să bem câte-o halbă de bere Gambrinus, uite aşa, să ne răcorim şi să ne fie bine!

S-au trezit faţă în faţă cu poliţaiul care-şi făcea veacul pe peronul gării şi care până atunci nu-i deranjase.

-Cinstiţi negustori, spuse în batjocură, de unde aveţi voi aista frumuseţe de marfă?

-Am cumpărat-o din Oborul de la Însurăţei, Înălţimea Ta, răspunse fără să clipească Mamaie.

-Pe dracu’ de acolo, porumbul este furat de pe câmp şi trebuie să vă confisc marfa rămasă şi pe voi vă trimit la sediul Jandarmeriei.

Lui Goşu i s-au aprins două luminiţe rele în ochii de culoarea metalului rece. Avea la chimir ascuns, cosorul ascuţit ca briciul, dar era lume în gară şi nu dorea scandal.

-Spune-mi Înălţimea Ta, cum putem să te mulţumim, vrei porumbi fierţi, au bani, sau ţi s-a făcut dor de carne bătrână de ţigancă. O am încă fierbinte poliţaiule, du mâna jos şi încearc-o.

-Baragladino, dar ştii că ai o gură spurcată rău? Du-te în drumul tău, dar înainte am să-ţi cumpăr patru porumbi, pentru mine şi familia mea.

-Să-ţi trăiască cocoana şi copiii poliţaiule, ai o inimă bună, iar Dumnezeu o să te răsplătească! Hai copii, aşezaţi frumos patru porumbi cu sare, cei mai arătoşi. În foi de viţă proaspătă să-i puneţi, să ajungă cu ei calzi acasă.

Femeia îl privi îndepărtându-se, poliţaiul era unul dintre puţinii oameni buni rămaşi pe faţa pământului.

-Drulă, Goşule, priviţi la omul ăsta, aş dori ca voi să aveţi sufletul bun al acestuia şi să fiţi îngăduitori cu cei aflaţi la nevoie. Acum că am terminat cu negustoria, hai să vă dau berea promisă!

S-au apropiat uşurel de şatră, dar focurile le-au observat din depărtare, asta  însemna că petrecerea era în toi. Doi zdrahoni au înhăţat-o pe Mamaie de când au văzut-o, şi aproape târâş, au dus-o în faţa lui Miţache.

-Femeie, ştii ce pagubă mi-ai făcut tu mie astăzi? Unde cosorul meu ai fost?

-Miţache, am fost să vând buruieni de leac şi pentru dezlegarea vrăjilor.

-Derbedeii aia de Goşu şi nepotă’miu Drulă, au fost cu tine?

-Ascultă ţap bătrân, poporul din care facem parte este liber, nu vii tu acum să mă înveţi pe unde şi cu cine să merg!

-Ba chiar asta o să fac şi încă oleacă mai mult. Băieţi, ridicaţi fustele cotoroanţei să o pleznesc cu harapnicul pe bucile grase.

Se auziră râsete, ţiganii erau bine afumaţi, un spectacol în plus, nu putea să le facă decât plăcere.

-Bulibaşă Mozoncea, se auzi un glas tare şi dur ca oţelul, las-o pe Mamaie în pace, a îmbătrânit şi nu deranjază pe nimeni, dacă vrei să pedepseşti pe cineva, pedepseşte-mă pe mine. Totul a fost din vina mea, iubesc pe cineva şi Mamaie şi-a pierdut vremea cu mine dezlegându-mă de vrajă.

-Priviţi la viţelul ăsta tânăr numa’ bun de jugănit. Goşule, ai spus-o cu gura ta că vrei să fi pedepsit, dar eu sunt prea bucuros azi ca să murdăresc harapnicul cu sângele tău din pielea mursecată, aşa că te rog pe tine Lele, vină aici, în faţa noastră, şi biciuieşte-ţi fiul pe spatele gol. Dacă nu o faci tu, o să găsim pe altcineva, numai că vei fi biciuit alături de avortonul tău.

Era o pedeapsă complet nedreaptă, pe care nimeni dintre cei prezenţi nu o aprobau, dar era încă o dovadă de autoritate, totul se petrecea din cauza femeii  care-l sfidase pe Bulibaşă.

Goşu s-a apropiat la doi paşi de Miţache, şi-a scos cu lentoare cămaşa, iar ochii lui priveau ţintă nu către şef, ci către cea de lângă el, Virina lui Haran. Arăta înfiorător de bine, fusese îmbrăcată şi aranjată, purta chiar sclipici peste un zbenghi roşu, pe partea dreaptă a gurii înfometate de dragoste. Astă-seară, va fi a lui Zgonea, sau mai rău, a lui tasu’ Miţache şi în acel moment a dorit să moară, ca să nu vadă asemenea batjocură. Cu buzele strânse, îşi făgădui ca Miţache să moară de mâna lui, tocmai când biciul mânuit de Lele, îi atinse pentru prima dată carnea. Ochii lui Goşu se lipiră de privirea Virinei care tresărea de fiecare dată când bumbul de pe firul biciului, muşca din carnea tânărului.

-Atinge-l mai cu convingere Lele, doar este fiul tău, dă-i douăzeci şi cinci, e prea puţin, cinzeci de bice să încaseze, asfel încât să nu mă mai înfrunte niciodată. Vreau să nu văd petic de carne nesângerândă. Dă...

Dintr-o dată, bulibaşa Miţache a căzut pe spate, vărsând sânge pe nas, pe gură, din ochi şi urechi. Neamurile lui au prins a urla, credeau că îi venise clipa din urmă. Lele lăsând biciul să-i cadă din mână, se apropie de prietenul din tinereţe.

-Măi Miţache, de ce m-ai făcut să-l biciuesc pe fi’miu fără să fie vinovat? Te loveşte blestemul pe tine prietene, care ai uitat de unde ai plecat.

Câteva voci au poruncit mulţimii care se adunase în faţa muribundului:

-Daţi-vă la o parte, am adus-o pe doftoroaie.

Nimeni alta decât Mamaie, se apropie tiptil făcându-şi loc printre ţigani. S-a oprit în faţa lui Miţache, cercetându-l cu degetele ca ghearele, la tâmple, după urechi şi la gât. Apoi ascultă inima, punându-şi urechea lipită pe piept. L-a pipăit în continuare pe braţe, pe şolduri, pe picioare şi pe tălpi.

-Daţi-mi un cosor ascuţit.

Goşu îl oferi pe al său, după cu puţină vreme înainte, ar fi vrut să-l împlânte în burta lui Miţache.

-Arde-l în foc băiete, nu prea mult, ca să nu-i prăpădeşti tăişul. Apoi lasă-i o clipă zăbavă, să se răcească.

Miţache o privea pe Mamaie, iar groaza i se citea în ochi.

-Nu te speria bulibaşă, femeia pe care vroiai s-o baţi la buci îţi va salva viaţa, da’ întreg n-ai să mai fi niciodată, ai damblagit omule!

Apucă de mâner cosorul şi îi deschise aproape forţat gura, îl apucă de limbă şi tăie vâna dedesubtul ei. Un sânge negru îl podidi, dar femeia nu s-a oprit aici, îi deschise vinele de la cele două mâini, după ce potrivi două castronele sub ele. Lichidul roşu şi gros picura ritmic, nici foarte repede, nici foarte încet.

-Ai noroc să scapi, dacă-ţi curgea fiere acolo, erai mort. Aşa, vei trăi! Dacă vei mânca, te vei întrema. După aia vei conduce şatra doar din căruţă, pentru că niciodată n-ai să te mai poţi folosi de picioare. Acum am să-ţi leg tăieturile de la mâini cu feşe de la lehuză. Rănile se vor închide până mâine, iar tu fa, Ghiocico, poţi să-ţi speli omul. Să-i dai să mănânce mult şi gras, astfel va prinde puteri înainte de o săptămână.

Stors de vlagă, cu voinţa care-i rămăsese, Miţache o arătă pe Virina şoptind la urechea babei, cuvinte numai de ea înţelese.

-Chiar vrei asta Miţache, aici, după tot ce ţi s-a întâmplat şi de faţă cu toţi?

Omul făcu semn că da, iar porunca lui nu era ceva neobişnuit pentru Mamaie, care văzuse multe la viaţa ei. Apoi omul avea dreptate, trebuia să vadă pe ce dăduse banii.

-Virino, ridică-ţi fa fustele şi pune-te pe spate. Socru’tău vrea să-ţi vadă floarea neatinsă, cică valorează o sută unu’ galbeni şi vrea să ştie că a meritat fiecare bănuţ. Altfel tac’tu Haran, n-o să primească nimic.

Sute de ochi curioşi scruteau în bezna nopţii către această fată, care tocmai era pe cale să-şi dezvăluie intimităţile. Mamaie se spălase cu leşie şi rachiu, apoi s-a şters cu prosop de bumbac. Goşu i-ar fi omorât pe toţi, într-o clipă, dar ta’su Lele îl ţinea strâns, tocmai adulmecase că băiatul său nu-i era tocmai străin de fată şi nu dorea să aducă supărare nimănui. Bătrâna o cercetă pe Virina îndeaproape, pipăind-o în locul ruşinii cu degetul arătător. Apoi scoase un ţipăt de bucurie care înfioră asistenţa.

-Bulibaşă, Virina este fată mare, floarea ei n-a fost atinsă decât de mine azi şi poate de mama ei, când a făcut-o. Bucură-te, merită toţi banii. Dă-le la oameni să bea şi pune boii la fript, azi sunt toate iertate şi sunt uitate!

Miţache a făcut semn mijlocitorului să-i dea banii lui Haran, totuşi, nu prea erau motive de bucurie, Zgonea era un nătâng, iar blestemata de dambla îl dărâmase chiar acum. Dar cel puţin avea mintea limpede şi va pune ceva la cale mai târziu. Goşu a scăpat azi din ghearele lui, dar nu-i va ierta niciodată răzvrăteala, şi-l va pedepsi la momentul potrivit.

Dimineaţa, focurile mai fumegau alimentate de tăciunii jeraticului de sub straturile groase de cenuşă. Câţiva câini se băteau pentru oasele rămase de la ospăţ, iar mulţi dintre şătrari dormeau beţi pe iarba tocmai picurată de rouă. Neamu’ lui Mozoncea dăduse crăpelniţă şi băutură din belşug, pentru a închide gura clevetitorilor şi a face uitată boala bulibaşei.

Un tinerel sprinten, se strecură printre trupurile frânte, obosite după o noapte de chef. Ducea în spate o desagă cu schimburi şi câte ceva de-ale gurii, puse la repezeală de Mamaie. Tot başoldina îi dăruise batista cu bănuţii ei puşi deoparte, iar Drulă care se simţea încă prunc, îi sărută palma înegrită de vreme.

-Copile, fugi cât vezi cu ochii! Peste un an o să te caute Goşu, tu să ne trimiţi vorbă pe unde te afli. Mamaie te-a iubit întotdeauna ca pe nepotul ei, să ţii minte asta, pentru că poate n-o să ne mai vedem niciodată.

-Taci Mamaie, îmi fac un rost şi vin să te iau de aici. Acum trec pe la Goşu să-i strâng mâna.

-Ba nu, ai să pleci chiar acum! Dacă te vede careva, va da de ştire că eşti fugar, te vor căuta şi ştii care-ţi va fi soarta. Lasă-l pe Goşu în pace, azi viaţa lui s-a schimbat, la fel şi a ta. Du-te sănătos şi nu privi în urmă!

Cu paşi aproape iepureşti, Drulă a dispărut în doi timpi şi trei mişcări şi nu s-a oprit până-n Ciulniţa la gară. A cumpărat un bilet de tren la clasa patra până la Însurăţei. Drumul spre Satnoieni, locul unde îl aştepta destinul, îl va face pe jos.

Mamaie privea în urma lui şi nici măcar o lacrimă nu i-a stropit obrazul uscat. Dar inima ei plângea de bucurie, smulsese un suflet din ghearele morţii şi-l trimisese către viaţă. Ea, oricum, nu va încerca să fugă şi nu va pleca din şatră, pur şi simplu ştia că mai avea doar un an şi mai puţin de o zi, de trăit.

Gerul îl muşca mai aprig decât foamea. Luna lui Gerar adusese un frig năpraznic, abia mai găseau câte un ochi de apă ca să adape caii. Oamenii puteau s-o bea şi din găleata încălzită la foc, dar caii ba. Erau animale alese, ţiganii erau neîntrecuţi în alegerea lor, dar făceau mofturi când era vorba de puritatea lichidului care le astâmpăra setea.

Ca niciodată până atunci, unseseră corturile cu grăsime de bou şi le acoperise cu alt strat de foaie smolită impermeabilă. Fiecare familie îşi adunase sufletele să se odihnească alături, sub acelaşi acoperiş, toţi membri având grijă pe rând să întreţină focul. Sufereau de foame, deplasarea către locurile de unde puteau să cumpere ceva de-ale gurii, devenise aproape imposibilă din pricina stratului de zăpadă înalt de un stat de om şi mai ales, a frigului. Pâinea uscată devenise aliment de lux, iar părinţii o împărţeau cu parcimonie numeroşilor copilaşi.

Goşu trebuia să meargă la fierăria improvizată, o căruţă fără stăpân, cu obezile lipsă, amenajată în grabă de ta’su Lele. Avea datoria să facă focul, să-l aţâţe cu foalele şi să aleagă fierul de potcoave. Lui Calin, calul dăruit de Haran Virinei, tocmai îi căzuse o potcoavă, iar fata dorea să meargă la oraş ca să cumpere merinde. Se cam îndoia că potcoavele de fier i-ar fi fost de vreun ajutor pe vremea câinoasă de-afară. Dacă se gândea bine, la căruţa fierăriei ar putea pune nişte tălpici şi din fericire, avea lemne lungi la dispoziţie şi nici de unelte nu ducea lipsă. Trebuiau numai braţe să le mânuiască, cele două ale lui nefiind suficiente. Gândul i-a zburat la prietenul Drulă, trecuse ceva timp de când plecase. Cu ajutorul acestuia ar fi putut să construiască sania numaidecât. Mamaie îi mărturisise că era plecat prea de şatră, doar trei zile de mers pe jos sau trei ore cu trenul.

Virina l-a mânat la fierărie pe Calin, iar Goşu i-a dat calului o mână de fân ales şi frumos mirositor. Armăsarul fremăta din nările largi şi atinse cu buzele umede, gâtul băiatului.

-Ţine la tine Goşule, de câte ori vă întâlniţi nechează fericit. Vreau să-i pui potcoava la piciorul stâng dinapoi, sărmanul şchioapătă şi suferă când merge.

-O să-i pun potcoava, dar te întreb pe tine Virino, chiar vrei să mergi călare până la oraş?

-Copilaşii noştri suferă de foame, cineva trebuie s-o facă!

-Eu mă gândeam să pun la ghiocul ăsta tălpici şi să înhămăm doi cai, n-ar fi mai bine aşa?

-Minunat, dar cine s-o facă?

-Eu şi tata, poate încă vreo doi.

-Mă încumet şi eu să dau o mână de ajutor. Nu mă tem, fac tot ce-mi porunciţi!

Apăru şi Lele, neras de o săptămână, cu pântecul umflat de boală.

-Băiete, azi trebuie să te descurci fără mine, n-am putere de loc, iar burta mă omoară.

-Tată, vreau să pun tălpici la ghioc, dar am  nevoie de cineva cu care să mă sfătuiesc.

-Pentru ce vrei tu să faci din căruţă sanie şi să strici fierăria?

-Virina vrea să meargă călare la oraş şi să cumpere de-ale gurii pentru toţi.    I-am spus că este imposibil pe o vreme aşa rea şi mi-a venit deodată idea cu sania trasă de doi bidivii.

-Băiete, te-ai gândit bine, dar două mâini sunt insuficiente dacă vrei să fie gata repede.

-Sunt patru mâini Lele, fata stătuse ascunsă după căruţă, dar se arătă de îndată ce a constatat că bătrânul fierar nu se împotrivea.

-Două mâini de femeie, pot fi uneori mai folositoare ca două de bărbat. Goşule, cheamă pe mă’ta, pe Alică şi pe văru’ Zimbă.

Făcură cum făcură şi până seara sania tot au isprăvit-o. Femeile au cusut un coviltir înflorat, să ţină adăpost de frig, iar Goşu l-a potcovit pe Calin la piciorul din spate şi a prins câte-o ţintă ascuţită pe toate patru. Tasu’ Lele, îl rugă să-l înhame la sanie şi pe Ierbar, calul său la care ţinea ca la Goşu.

-Să ai grijă de Ierbar neică, nu-i cal mai frumos ca el. Plecaţi dimineaţă de cum se luminează şi veniţi înainte de a se întuneca. Mă duc la Bulibaşa să-i spun că plecaţi după haleală şi să vă dea bani. Este datoria lui să hrănească şatra în vremuri de restrişte.

Miţache s-a împotrivit din toate puterile planurilor norei sale. Dacă n-ar fi fost beteag, ar fi biciuit-o cu mâna lui în faţa tuturor. Îl făcea iar de ruşine, după ce că la şase luni de la nuntă, Virina era încă fată mare. Tâmpitul de Zgonea nu era bun de nimic, nu se deşteptase nici un pic, dormea ca prostul lângă femeie fără s-o atingă. Virina îi spuse soacrei că mădularul molâului se întărea dacă-l atingea, dar dacă îşi apropia trupul fierbinte de al tontului, îi murea înainte s-o străpungă. Nici măcar n-avea sevă în el. Toate astea le aflase Miţache de la nevastă’sa, dar era prea mândru ca să-şi recunoască eşecul. Probabil că Haran i-ar fi dat banii înapoi pe fata lui neatinsă, dar atunci Bulibaşa s-ar fi ales cu paguba de douăzeci de galbeni, cât costase ospăţul, şi pe deasupra, cu ruşinea.

Un gând pervers îi încolţi în minte. Zgonea era berc de mădular, el era schilod, dar totuşi va exista nepot, unul sau mai mulţi, iar dacă printre ei vor fi fete, o să-şi scoată banii întreit, aşa cum făcuse mereu.

-Fata mea, se adresă norei, draga mea Virina, mergi la oraş, cumpără-ne mâncare pentru toţi, copii, tineri şi bătrâni, sănătoşi sau vătămaţi de boală!

Scoase dintr-un portofel uzat care-l ţinea la brâu, câteva hârtii nou-nouţe, care miroseau încă a cerneală de tipografie.

-Ai aici şapte poli, dar nu pleci singurică, alege pe oricare bărbat în putere din şatră să te însoţească.

-A fost ideea lui Goşu să facă sania, el a muncit cel mai mult la ea, cu el mă duc, pentru că am încredere în el, iar voi trebuie să-l lăsaţi cu mine.

Nu-i plăcea lui Miţache alegerea fetei, dar n-avea încotro şi se gândi că până la urmă soarta îi dădea o mână de ajutor şi va împuşca doi urecheaţi odată, salva de foamete pe oamenii şatrei, şi, cu puţină şansă, Goşu nu va rezista farmecelor Virinei şi o va lăsa grea. Cu el avea s-o rezolve mai târziu, va plăti pe cineva să-i înfigă un şiş pe neaşteptate în inima lui de răzvrătit. Făcu semn că este de acord şi luă o gură de rachiu din clondirul plin, ca să-şi uite necazul.

Goşu a tăvălit-o în acea noapte pe Virina, cu voia ei desigur, fata-l dorea tot aşa de mult cum o dorea el, dar n-a lăsat-o grea. Timp de opt săptămâni, până la Blagoveştenie, când zăpada din şanţuri aproape că se topise, au făcut drumuri către oraş după alimente, şi, de fiecare dată la întoarcere, se opreau în loc ferit şi făceau dragoste. Doi copii care nu mai cunoscuseră până atunci dragostea şi care au legat jurământ să se iubească numai între ei, mereu, până la moarte.

În lungile nopţi de singurătate, departe unul de celălalt, se perpeleau şi nu-şi găseau liniştea. Goşu devenise mai arţăgos ca oricând, acum conducea fierăria lui ta’su, iar în opt luni de la întâlnirea cu Virina, cu greu îl mai putea recunoaşte cineva pe hoţul subţirel de altădată. Se împlinise la trup, oţelit de lucrul cu foalele şi la forjă, de drumurile grele, în care nu de puţine ori pusese umărul să scoată căruţa din vreo hârtoapă, dar mai ales de zilele şi nopţile pline, în care făcea dragoste cu Virina.

Doi oameni din şatră îi ghiciseră şi ştiau ce legătură aveau cei doi tineri, Miţache şi Mamaie. Pentru bulibaşă, planul mergea strună şi aştepta momentul când nor’sa va cădea grea. Mamaie citise în bobi că aşa trebuia să se întâmple, Virina şi Goşu erau făcuţi să fie toată viaţa lor împreună. Doar că momentul fugii lor era foarte apropiat, iar ea, Mamaie, avea să moară a doua zi. Dar nu-i părea rău, văzuse multe la viaţa ei şi prefera o moarte rapidă uneia lente şi chinuitoare. Ea ŞTIA ce-i aştepta pe oameni lângă care trăise o viaţă, vor străbate ţara în lung şi lat, mânaţi de jandarmi şi de oameni răi, care vor profita de necazurile cu care se vor confrunta ţiganii. Până la urmă vor ajunge în pustietăţi înfricoşătoare, unde neamului ei îi va fi şi mai greu, vor muri cu toţii, de la cel mai tânăr la cel mai bătrân. Ar fi putut să le urle în gura mare, dar cine ar fi crezut-o, acum, când venise vara şi ai ei trecuseră cu bine iarna? Ieşiseră din vremea rea mulţumită lui Goşu şi fetei lui Haran, pe care Miţache o cumpărase pentru fi’su, dar ajunsese în braţele tânărului fierar. Bulibaşa, ce-i drept, era neputincios, dar avea oamenii lui, şi mai ales, îi domina pe şătrari. Mamaie însă, îi simţea teama şi ura pentru fiul lui Lele în care vedea pe viitorul şef al ţiganilor, un rival redutabil care nu peste multă vreme, îşi va cere în faţa Stabor-ului, dreptul de a conduce. Însă Mamaie mai ştia că Goşu nu va fi niciodată bulibaşă, pentru simplu motiv că soarta îl va îndrepta spre alte locuri. Folosind buruieni ştiute din bătrâni, cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie de vrăjitoare şi doftoroaie, adunate cu trudă din locuri depărtate, uscate şi ţinute cu grijă, şi-a preparat o lulea şi s-a retras în cort. A căzut cu greu în transă, mintea ei bătrână nu mai reacţiona ca pe vremuri. După inhalarea drogului, a reuşit într-un final să vadă ce-o interesa. S-a zvârcolit din pricina durerii care-i cuprinsese pântecul, arsura din inimă aproape că a ucis-o înaintea cosorului care avea să-i curme viaţa. Dincolo de schimonoseala pricinuită de durere, chipul i s-a luminat şi gura i s-a lăţit într-un zâmbet, aşa cum nu mai văzuse cineva.

„Copilul se va naşte, va cunoaşte dragostea părinţilor, dar va fi închinat lui Dumnezeu al oamenilor. Femeia lui Goşu va dori să fie botezat, chiar ea şi bărba’su vor fi botezaţi cu apa lui Hristos. Dar pruncul se va dovedi peste neamul său, o să-l cunoască o lume, peste munţi şi ape, va primi un har, ca nimeni altul.”

Acum a ştiut ce avea de făcut, iar destinul o ajută în mod neaşteptat, înainte de luna lui Florar. Culesese muşeţel şi alte ierburi pe care le dusese în iarmarocul Ciulniţei. Vânzarea mergea prost, noroc cu leacurile de dragoste care mai aveau căutare. Astfel strânsese câţiva bănuţi, ca să nu-i pară rău de osteneală. Se apropia seara şi tocmai începuse să-şi strângă catrafusele, dar s-a trezit faţă în faţă cu Drulă. Era îmbrăcat bine, de sărbătoare, dar nu după tradiţia nomazilor, avea port de rumân get-beget.

-Ce faci fa Mamaie, tot cu leacuri de dragoste?

-Băi ţâcă, da’ bine mai arăţi, eşti încliftat cu ţoale de rumân bogat.

-Ba pe dracu’, mi le-a dat stăpânul să intru în rândul oamenilor cu stare, dar buzunarele tot goale sunt, doar câteva copeici de-o ţuică şi de un mic.

-Ai găsit un loc unde să-ţi aşezi capul şi să-ţi faci un rost, ăsta-i mare lucru! Fuga ţi-a salvat viaţa, să ţii minte asta. Unde spuneai că stai?

-La Satnoeni, nu departe de Brăila, într-un loc numit Cărămidari de săteni, pentru că localnicii asta fac, o mulţime de cărămizi.

-Povesteşte-mi tot ce-ai pătimit de când ai fugit până azi.

-Mamaie, nu prea sunt multe lucruri de spus. Am luat trenul din Ciulniţa, până la Însurăţei. În vagon am aflat că se căutau braţe zdravene de lucru în Satnoeni şi n-am stat pe gânduri, am luat-o pe jos într-acolo. Am ajuns pe înserat, uliţele se pustiiseră de lume, doar câini erau, mulţi şi răi şi mă hămăiau fără oprire. Am dormit la marginea drumului, lângă o troiţă unde curgea o apă limpede precum cristalul. Nu te mai săturai bând-o. Dimineaţa, o femeie a venit să ia în ulcior apă şi a dat un ţipăt când m-a văzut murdar şi zdrenţăros. Omul ei a ieşit speriat din curte cu furca în mână, gata s-o apere. Dar celor doi le-a fost milă milă de mine şi m-au îmbiat în ogradă, să împart bucatele cu ei. Mai târziu am aflat că Sică şi Ştefania făcuseră troiţa în pomenirea copilului lor Gheorghiţă, mort de trei ani. M-au întrebat cine sunt şi ce caut, iar eu nu le-am ascuns nimic, mi-am deschis inima, la fel cum o făcuseră şi ei. Le-am spus că sunt ţigan, dar nu am venit să fur, ci doar să-mi caut de lucru. Sică m-a îndreptat spre o casă unde locuia fratele lui care făcea cărămizi. Îl chema Mihalache al lu’ Olac şi trebuia să-i spun că vin din partea lui fra’su, Sică al lu’ Olac. Mulţumind gazdelor mele care se dovediseră a fi oameni buni, m-am îndreptat spre casa lui Mihalache. Acolo nu era decât femeia lui, care m-a sucit către Cărămidari. Pe malul unui fir de apă numit de localnici Caracuda, Nea Mihalache era singur şi bătea lutul cu braţele sale vânjoase şi palmele ca lopeţile. „Bună dimineaţă meştere”, i-am spus, „Vin din partea lui Sică al lu’ Olac. Mi-a spus că ai nevoie de ajutoare”. Omul m-a privit mirat, întrerupându-se din truda care-l acoperise de sudoare. Şi-a spălat palmele de lut, şi-a scos pălăria ponosită şi s-a uitat lung la mine. „Bă ţâcă, tu eşti numai piele şi os, o zi de muncă aici şi nu te mai ridici din aşternut o săptămână. Cum îţi zice?” „Drulă mă numesc şi nu mă tem de muncă, am oasele tari şi muşchii supli.” „Băiete, te-aş lua ucenic, doar pe mâncare şi adăpost, cel puţin deocamdată. Banii vin mai greu, aici este sărăcie mare, iar oamenii stau în bordeie de pământ, puţini îşi fac din cărămidă casele.” „Vor veni şi vremuri mai bune, sunt sigur de asta. Gata sunt să muncesc stăpâne!” „Nu-mi spune aşa, zi-mi pe nume, cum mă strigă toţi, Nea Lache.” A fost Mamaie, binefăcătorul meu. În zilele alea de vară, am învăţat meserie la greu, cum se face cărămida de râu cu paie, adică paianta şi cea care se arde la cuptor. Majoritatea comenzilor erau pentru cei care-şi ridicau case din paiantă, pentru că erau ieftine. Dar am avut comenzi şi de cărămidă arsă. Nea Lache mi-a spus că eu venisem cu norocul, pentru că ţiganul are parte din plin de această marfă rară. Mi-a oferit şi un culcuş onorabil, dorm într-un hambar, pe un pat din lemn tare, dar Lelica Nuţa, femeia lui Nea Lache, mi-a purtat de grijă şi mi-a dat o pernă pufoasă şi o faţă de saltea pe care s-o umplu cu paie proaspete. O scoarţă de lână mă acoperea, dacă se lăsa răcoarea. Am tras cot la cot cu Nea Lache, toată vara şi toamna până la căderea brumei. Apoi m-au băgat în casă şi mi-au dat o cămăruţă în care am adus patul şi acareturile. Aveam un godinaş, să fac focul dacă afară se lăsa cu frig. Lemnele însă le adunam singur din luncă şi le căram cu legătura. În lungile nopţi de iarnă care au venit, Lelica Nuţa m-a învăţat să buchisesc şi să scriu. Prindeam repede, doar ţiganii sunt deştepţi şi curând am putut să desluşesc la lumina lămpii, slovele din Cartea lor Sfântă. Mi-au plăcut mult, mai ales acolo unde se vorbea de Iisus Hristos. Vedeam în El, pe unul de-al nostru, umblând ca nomazii şi îndemnând oamenii să creadă în Tatăl Său Ceresc şi să facă lucruri bune. Lelica mi-a promis că o să pună o vorbă bună pentru mine preotului din sat, ca să mă boteze şi să mă transforme într-un creştin adevărat. A venit primăvara şi de cum s-a dezgheţat apa, ne-am apucat de lucru. Comenzile vin tot mai multe şi nu prea facem faţă, aş fi muncit şi duminica pentru câţiva bănuţi în plus, dar obiceiul creştinesc le cere credincioşilor să ofere această zi lui Dumnezeu şi să nu muncească.

Mamaie îl privise ascultându-i povestea, nescoţând nici măcar un cuvânt, doar înclinând capul din când în când, în semn de aprobare. De mult dorise şi ea să se boteze, pentru că nu întotdeauna locuise cu şatra. În tinereţe, ai ei trăiau într-un sat din Transilvania şi preotul de-acolo dorise să-i aducă pe ţiganii rudari la credinţa Bisericii Unite. Venea deseori printre oamenii aşezării, aducea dulciuri pentru copii şi le istorisea povestea lui Iisus. Până la urmă nu s-a botezat nimeni, dar tânăra pe-atunci, Hara, s-a ales cu povestea. Mai târziu a fost furată şi după ce a fost batjocorită, a fost vândută unuia din şatra lui Mozoncea pe cinci galbeni. Omul a murit după doi ani şi a rămas liberă, dar n-a mai părăsit şatra de atunci. A trăit cu numeroşi ibovnici, căsătoriţi sau nu, a iniţiat în tainele amorului pentru câţiva gologani, generaţii de tineri. A îmbătrânit şi a descoperit arta ghicitului, vindecării şi a vrăjitoriei. Dar povestea lui Iisus, n-a uitat-o niciodată. Acum îl vedea pe Drulă ca pe Ioan, Botezătorul şi Întâimergătorul. Goşu nu putea fi decât Iisus, cel care îl va urma, căci peste mai puţin de şapte săptămâni, destinul său era să plece din şatră.

-Ştii Drulă, nu trebuie să vă faceţi griji, peste puţină vreme cineva vă va căuta. Spune-i meşterului tău că în curând va sosi noul ucenic.

-Cine Mamaie?-întrebă curios. Ai dat în bobi şi ai ghicit?

-Toate la rândul lor băiete, vină la Mamaie să te pupe, azi ne-am văzut pentru cea din urmă oară.

-Şatra pleacă pe alte meleaguri? Am crezut că a lu’ Mozoncea, se simt bine la câmpie şi am auzit că deverurile îi merg din plin.

-Cândva vor pleca, numa’ că nu la bine, apoi îşi spuse în gând: „Ei încă nu, dar eu voi pleca sigur şi pentru totdeauna din lumea cea rea.”

Mamaie îl îmbrăţişă pe tânărul care mai acum ceva timp era copil şi îi era drag, îşi şterse lacrimile cu colţul batistei unde-şi ţinea bănişorii şi scoase de după gât, salba cu mărgeluţe colorate cât bobul de mazăre, împletite cu bentiţe de mătase roşie.

-Ţine băiete, în curând eu n-o să mai am nevoie de şirag să mă apere de rele şi deochi. Toate amuletele din lume, vor fi nefolositoare pentru o biată babă cu jumătate de trup în lumea morţilor. Dar mai am un rost aici şi voi reuşi să-l duc la bun sfârşit. Acum du-te, bunul Iisus dă fie alături de tine!

-Pa Mamaie, cred că totuşi ne mai vedem!

-Pe lumea ailaltă, spuse bătrâna şi călcă groaznic de obosită pe drumul spre şatră.

La orizont, norii roşietici prevesteau declanşarea unei furtuni de primăvară. Bătrâna se grăbi, nu dorea s-o prindă prăpădul dincolo de pânzele cortului, aşa cum îşi spusese, mai avea un rost pe lume.

Glasul ciocârlanului o chema cu insistenţă pe femeiuşca lui, umplând aerul dimineţii cu triluri minunate. Era timpul împerecherii şi al conceperii urmaşilor, până şi aceste păsări încropeau o familie, măcar pe timpul scurtei veri.

Aşa gândea trist Haran, în timp ce calul său de care se simţea mândru, îşi potolea setea din jgheabul de la ciutură. Bău şi el, dar numai după ce şi-a îndestulat breazul. Apa era un pic sălcie, dar era rece şi potolea setea numaidecât.

A lu’ Mozoncea i-a trimis ştire să vină de urgenţă la şatră. Era tocmai în timp ce bea negustoreşte împreună cu unu’, căruia îi vânduse mândreţe de iapă gestantă. Beau amândoi din ulcele de pământ, vin amărui cu pelin în el, adălmaşul cuvenit după asemenea târg. O hahaleră de ţigan, se apropie de masă. Era omul trimis de Miţache, îl văzuse acolo acum un an şi îi reţinuse faţa, o crestătură pe buza de sus, îl făcea să semene cu iepurele.

-Măi Nea Haran, m-a trimis Miţache, te roagă sa vii la el. Dacă n-ar fi beteşugit, azi aţi fi stat faţă în faţă, ca doi fraţi de-un sânge.

-Cioară-i numele tău, da? De ce mă tulburi tocmai acum şi mă faci să fiu de batjocură în faţa negustorului? Puteai să aştepţi până goleam ulcelele. Jupâne fă-ne plata!

Aruncă patru gologani pe masa de lemn, tocită şi lustruită din pricina mulţimii de coate ale celor care zăboviseră în cârciuma de la marginea oraşului din gura Oborului de vite. S-a ridicat de la masă şi strângând mâna omului, şi-a cerut iertare pentru comportamentul noului venit. Acesta a ridicat din umeri înţelegător, văzându-şi de drumul său, ţinând iapa de căpăstru.

-Hai Cioară, acum spune-mi ce vrea Miţache, ce pârjol te-a mânat aici?

-Jupâne, despre Virina este vorba, asta mi-a spus Stăpânul să-ţi zic, altceva nu mai ştiu, decât că te aşteaptă.

-Bine omule, îmi termin afacerile şi plec într-un suflet. Ia un gologan şi bea o ţuică sau ce pofteşti, ne despărţim aici.

Vânt, calul breaz, se îndestulase şi acum fremăta nerăbdător să străbată drumurile. Era un animal bun, de care cu greu s-ar fi despărţit. Deseori, nopţile de vară le petrecea în tovărăşia lui, dormea pe un aşternut afară şi îi plăcea să audă în somn, calul foşnegăind şi rumegând. Îl îngrijea ca ochii din cap şi niciodată nu-l ţinea flămând.

L-a încălecat, îndemnându-l să iuţească pasul, mai avea de făcut câteva poşte, nu multe, ştia că va fi la şatră înainte de lăsarea serii.

Goşu şi Virina se drăgosteau în cortul Mamaiei şi n-o făceau pentru prima dată. Toţi oamenii şatrei ştiau de legătura lor, mirându-se cum de bulibaşa înghiţea un asemenea imens afront. Mulţi vorbeau că odată cu venirea toamnei, vor avea un alt Stăpân, Goşu se ridicase bine, era puternic şi mai răsărit la minte ca toţi. Acum Lele se mândrea cu el, doar tânărul îi scosese din iarnă, aducându-le împreună cu Virina merinde. Dacă ar fi avut galbenii, ar  fi răscumpărat-o pe fată de la Miţache, însă era sărac, cu greu agonisise într-o viaţă, cinsprezece galbeni. Însă avea încredere în băiat, dacă n-avea bani avea minte şi braţe tari, cumva îl va face pe bulibaşă să-l accepte ca soţ al Virinei. Zgonea nu putea dărui şatrei şi lui ta’su, fii şi fiice.

Mamaie intră în cort şi îi zori pe ibovnici.

-Hai mă, Haran e la o aruncătură de băţ, ajunge imediat aici. L-a chemat Miţache, vrea banii înapoi şi mai vrea ca tactu’ să te ia de aici.

Fata se albise la faţă, ştia ce înseamnă asta. Neamul ei batjocorit o va renega, iar Haran îi va sfârşi viaţa, înfingându-i cosorul în inimă. Se uită cu lacrimi în ochi la Goşu. Acesta se dezmeticise şi îşi trasese cioarecii peste fesele goale. Căută sub pat şi scoase de acolo şişul încercându-i tăişul.

-Îl omor pe tactu’, numai dacă se uită urât la tine, iar pe Miţache, ei bine, am să-l jupoi şi o să-i pun pielea tăbăcită să ţină adăpost casei lui Mamaie.

-Ba pe naiba, până la primul cântec al cocoşului o să fiţi departe de aici, şi tu, şi femeia ta. Haran o să spumege de mânie, dar n-o să aibă încotro. S-au mai văzut din astea. Probabil că o vreme o să vă caute ca turbatul, dar cu timpul, dacă n-o să vă găsească, furia i se va domoli şi cine ştie, poate că vă va ierta. Acum, nu pierdeţi vremea, adunaţi-vă boarfele şi căraţi-vă tiptil după vâlcea.

-Unde să mergem şi ce să facem cu viaţa noastră, Mamaie?

Fata începu să bocească, iar Goşu o adunase lângă el, nedumerit de soarta lor care se sucise rău. Nu-i era frică nici de Haran şi nici de Miţache. Avea de partea lui cea mai mare parte a şătrarilor, oameni săraci precum el şi pe ai săi, cu toţii doreau să-l vadă în frunte şatrei.

-Mamaie, am să iau maţele în cosor oricui se atinge de Virina, de tine sau de ai mei!

-Băiete, tu încă nu înţelegi! Şatra Mozoncilor este condamnată la pieire. Cu toţi care sălăşluiesc aici, mari şi mici, puternici şi nevolnici, bogaţi şi săraci. Drulă s-a deşteptat înaintea voastră şi acum o boiereşte. Omule, prietenul vostru vă aşteaptă, soarta vă aşteaptă să vă faceţi un rost în lumea mare. Rodul dragostei voastre, ei bine, va fi cel mai mare dintre ţigani!

Vorbele babei i-au convins. Ce aveau de pierdut? Trebuiau să ajungă pe căi lăturalnice la gară şi de acolo, spre locul unde se îndreptase prietenul cu o vară înainte. Despre  Drulă, Mamaie le-a spus că el şi stăpânii lui, îi aşteptau. Goşu nu se îndoia de adevărul din vorbele femeii în vârstă, la care ţinea ca la propria mamă. Strânsese şi ceva parale, nu multe, pe timpul când negustorise, dar nu putea pleca hoţeşte, trebuia să-şi vadă părinţii şi să primească binecuvântarea lor, cu îngăduinţa de a părăsi şatra.

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ibovnicii au mers fiecare la sălaşul său, Virina să-şi strângă boarfele, iar Goşu să ducă la îndeplinire ce gândise. Curios, Lele nu s-a opus, mai mult, i-a dat fiului său toţi galbenii pe care-i agonisise şi câţiva gologani de drum. Calia şi-a îmbrăţişat fiul, şi, în acel moment, a ştiut că n-o să-l mai revadă. Ca să-şi ascundă tulburarea, i-a încropit un pachet de mâncare cu câteva roşii, doi castraveţi, doi ardei, o bucată de brânză îngălbenită tare ca piatra şi pârjoale calde pe care tocmai le făcuse.

-Măicuţă, tăticule, am să vă iau de aici, cu siguranţă vă voi lua, numai să mă aşez undeva. Putem bate fierul şi sufla foalele şi în alt loc.

-Goşule îţi mulţumesc, te gândeşti la noi cu toate necazurile tale, dar eu şi mă’ta vrem să închidem ochii aici, unde ne-am născut. Suntem prea bătrâni să cunoaştem o altă viaţă decât cea de nomad. Dar voi sunteţi tineri, încercaţi altceva şi poate că vă va fi mai bine departe de şatră.

Bătrânul tată s-a ridicat ca să-şi îmbrăţişeze fiul. Mama Calia plângea cu lacrimi grele.

-Băiatu’ mamii, n-o să te mai văd niciodată!

Goşu îşi adună tot curajul pentru a putea să-i părăsească pe cei dragi. Se îndepărtă cu inima strânsă şi sufletul greu. Virina îl aştepta la gura vâlcelei, împreună cu Mamaie.

-Fugiţi copii şi nu vă uitaţi înapoi! Fato, ţi-ai luat ce-i al tău? Să nu-i laşi lui Miţache nici mirosul tău de femeie împlinită. Mergeţi la Drulă şi spuneţi-i că-l pupă baba.

Se îmbrăţişară şi părăsiră locul, chiar în momentul când Haran s-a oprit în faţa cortului lui Miţache.

-A lu’ Mozoncea, sunt eu Haran, am auzit că ai ceva socoteli cu mine.

O mână scoasă prin despărţitura perdelei de la intrarea în marele cort al bulibaşei, îi făcu semn să intre. Călăreţul rugă pe un ţânc măricel să-i aducă apă breazului. După ce-şi adăpă calul, îl slobozi spre locul unde iarba era mai grasă.

-Vânt, du-te tată şi satură-te bine, poate că mâine facem drum întors.

Intră falnic în cort, fără să-i bage în seamă pe bătrânii care se aşezaseră în dreapta şi stânga bulibaşei. Se aşeză şi el fără să fi fost poftit, chiar în faţa lui. Miţache stătea culcat într-o rână din pricina suferinţei.

-Haran, te-am chemat să-ţi cer banii înapoi. Fie’ta Virina, nu s-a dovedit vrednică de un fiu de-al Mozoncilor. Aşa este drept şi Stabor-ul şatrei m-a judecat după lege. Nu-ţi cer decât cei o sută unu’ galbeni, restul de douăzeci pentru nuntă, îi trec spre paguba mea. Ia-ţi femeia şi dă-mi banii înapoi!

Haran îl ascultase cu răbdare, niciun moment nu lăsase mânia care-l cuprinsese să iasă la suprafaţă. A tăcut aşteptând ca murmurele magraonilor să se stingă. Luă o ţigară din pachet şi o aprinse, fără să ţină cont de privirile dezaprobatoare ale celor prezenţi. Gestul în sine spunea totul, ce credea despre acest bulibaşă trândav şi neputincios, dedat mai mult comerţului cu sufletele oamenilor săi, decât cu meseriile tradiţionale. Ducea şatra de râpă şi nu avea nimeni curajul să i-o spună.

-Bulibaşă Miţache, îmi faci mare afront când spui despre fata mea vorbe de ocară. Dar nu-i nimic! Îţi înapoiez galbenii dacă mi-o înapoiezi pe Virina la fel cum era când ţi-am adus-o. Doar tu ai hotărât ca toată suflarea să-i vadă fecioria. Acum doresc eu, în faţa Stabor-ului, acelaşi lucru.

-Fie’ta, Virina, s-a dat în bărci cu Goşu a lu’ Lele, fierarul şatrei. O face de mult, din iarnă şi cred că ştiu cine-i vinovatul.

-Cine poate să fie vinovat, Miţache? Zgonea, malacu’ de fie’tu, mare la trup şi cu daravela moartă? Lăcomia ta, despre care s-a dus vestea? Goşu a lu’ Lele, care v-a cărat haleală toată iarna împreună cu Virina, fie’mea? Ce-ai fi vrut, ai împins-o în sula lui, din prostie sau cu socoteala care nu ţi-a ieşit. Acum vrei banii înapoi, dar oare eu, o vreau pe Virina înapoi? Poate o cumpără Goşu de la tine!

-Dă-mi jumătate din bani şi du-o de aici, ne-a făcut de ocară în faţa lumii. Cioară, adu-o pe Virina în faţa noastră! Repede, întunecatule, că pun harapnicul pe pielea ta de drac. Iar tu Haran, dă-mi o ţigară, am poftă s-o pufăi alături de tine!

-Să nu crezi omule că noi doi am încheiat socotelile. Nu scapi aşa repede din ghearele mele. Îmi dai fata, îţi dau galbenii, toţi, până la ultima leţcaie, dar după moartea ta, oamenii din şatră sunt robii mei, fac tot ce le spun eu. Fură pentru mine, caută în gunoaie pentru mine, îmi dau fetele lor.

-Ai înnebunit? Cine o să fie de acord cu asta? Mai bine renunţăm la târg, iar pe curva de fie’ta, o s-o dau celui din urmă ţigan, cu buza despicată şi ros de boala sulei.

-Suntem amândoi oameni de cuvânt, am încheiat o înţelegere şi îmi vreau fata înapoi. Dă mi-o întregă, îţi dau toţi galbenii şi nu mai auzi de noi. Sau...

Se produse o agitaţie de nedescris, afară se auzeau zgomote ciudate, cărora în curând, le-a luat locul bocete şi zbierete. Câte ceva se înţelegea printre cuvintele fără noimă şi Haran a tresărit auzind numele Virinei rostit. Cioară a intrat în cort şi aruncându-se la picioarele Bulibaşei.

-Stăpâne, iartă-mă! Aduc veşti rele. Virina şi Goşu au fugit împreună. Chiruţa Filastoacei ne-a spus că i-a văzut pe amândoi în gura vâlcelei, cu traistele în băţ. A văzut-o pe Mamaie îmbrăţişându-i şi luându-şi rămas bun.

Haran se apropie de om şi-l zgâlţâi bine.

-Bă Cioară, spune-mi că n-ai auzit bine, nu despre Virina mea este vorba, ci despre una de-a voastră. Tu minţi mă!

Îl pocni cu toată greutatea mânerului cravaşei peste falcă. Omul a urlat de durere şi în curând s-a pricopsit cu o dâră roşie de sânge şi carne însângerată amestecate, îmbogăţindu-i faţa.

-Bietul om n-are nici o vină Harane! Pierderea ta, este şi pierderea mea. Nu s-a putut dovedi că până-n momentul fugii, Virina şi-ar fi pierdut fecioria, deci omule, du-te după ea, cât mai este vreme, dar dă-mi banii înapoi!

-O să-i vezi odată cu maţele veneticului! Spuneau ceva de o bătrână care  le-a înlesnit fuga.

-Cioară, aduceţi-o pe Mamaie în faţa mea, să ne spună ce ştie de fuga ăstora doi.

Trecuse de miezul nopţii, judecata durase prea mult, oamenii erau obosiţi, dar nici unul nu se gândea să se urnească din loc până ce nu vor afla sfârşitul târăşeniei. Cioară o aducea pe Mamaie ţinând-o de faldurile largi ale primei fuste din cele zece pe care le purta. Femeia venea cu capul gol, fără nici un fel de zorzoane, doar un ghiul de argint pe degetul mic al mâinii stângi, prima şi ultima ei podoabă. Ştia că la capătul primului ceas de după miezul din noapte, avea să fie moartă şi de aceea îl rugase pe Lele s-o îngroape la gura vâlcelei, acolo unde trimisese spre viaţă pe cei doi tineri. Nu mai simţea nimic, decât o melancolie care o cuprinsese, adormindu-i celelalte simţuri. Va muri, dar va fi repede şi fără dureri.

Cei din cort, o văzură pe bătrână cu zâmbetul ei enigmatic şi au crezut că Mamaie, ca întotdeauna, va ieşi basma curată. Fără să aştepte vreo vorbă, cu glasul ei răguşit, Mamaie proţăpită în faţa Bulibaşei, rosti.

-Ştiu ce vreţi de la mine oameni buni, să vă spun de fuga lui Goşu şi a Virinei. Au fugit în lumea largă, şi da, i-am ajutat! Tu Miţache eşti un dobitoc bătrân care a crezut că-i poate cumpăra lui Zgonea, nenorocitu’ de fie’tu, o femeie care să-l facă bărbat. Dar de fapt o doreai pentru tine, să-i faci safteaua şi să-ţi faci mendrele de bătrân jegos cu trupul fetei. Din fericire te-a lovit damblaua şi ai rămas neputincios, cu trupul ros de dorinţă, dar fără putere să ridici o cană cu apă. Tu Haran, eşti la fel de vinovat! Cum ai putut să vinzi o asemenea frumuseţe de fată unui ţap bătrân şi ros de dorinţe ca Miţache? Poate că soarta i-a pus pe Virina şi Goşu laolaltă. Eu doar i-am ajutat să fugă, să plece cât mai departe de această şatră sortită pierzaniei. O să crăpaţi cu toţii, mai repede decât credeţi, chinul vostru va începe chiar din această dimineaţă, dar eu nu vin cu voi, am să fiu departe.

-N-ai să fugi nicăieri! Mai bine spune zgripţuroaico, unde s-au îndreptat fugarii? Spune-mi sau îţi scot ochii cu şuriul!

-Harane, Harane, chiar oarbă văd fericirea fiicei tale! Da, o să fie fericită, pentru că este lângă omul sortit ei! Ar trebui să te bucuri pentru ea, dar mândria...

Nu apucă să-şi termine cuvintele, cosorul scos de la carâmbul cizmei nemeşeşti, i-a străpuns inima bătrână. Mai mai avu putere să spună doar atât:

-Te iert omule, vă iert pe toţi... dar vă îndreptaţi către pieire!

Suflă pentru cea din urmă oară, parcă având o părere de rău că nu putea    să-şi împartă soarta cu cei alături de care fusese aproape toată viaţa ei.

Lele care se trezise din pricina zgomotelor, a văzut-o după ieşirea în cort, moartă şi cu ochii largi deschişi. Şi-a reamintit de toate profeţiile Mamaiei, constatând că se adeveriseră până acum. Apropiindu-şi palmele de fruntea ei, îi închise pleoapele. Acum dormea somnul cel mare, iar grija lui pentru acea dimineaţă, era să-i îngroape trupul acolo unde se cădea.

Haran a ieşit val-vârtej, şi-a încălecă breazul şi a pornit fără să ţină cont de bezna nopţii, în căutarea fugarilor. Stabor-ul dăduse dreptate lui Miţache, Virina nu se dovedise a fi pângărită înainte de fugă, aşa că omul trebuia să dea banii înapoi. În silă, i-a aruncat bulibaşei Mozoncea punga cu galbeni din care nu se atinsese de niciunul.

Miţache a răsuflat uşurat, ieşise din această încurcătură mulţumită furiei lui Haran care luase viaţa babei. Avea oarece pagubă, dar recuperase cea mai mare parte din monezile de aur. După ce oameni au părăsit cortul, se apucă să-i numere, râzând de unul singur şi bombănind.

La ceasurile nouă ale dimineţii, tocmai după ce Lele o îngropase pe Mamaie, doi oameni ai stăpânirii s-au înfinţat în dreptul cortului bulibaşei.

-Miţache Mozoncea, ai o citaţie să te prezinţi de urgenţă la Primărie. Dacă nu o faci, te ridicăm cu forţa.

-Oameni buni, dar eu sunt schilod, nu pot să viu acolo.

-N-are nimic, suntem cu şareta, te ducem noi, tu ia un om să te ajute!

N-avu ce face, s-a deplasat într-acolo, dar nu în şareta lor, ci într-un ghioc uşure tras de doi cârlani. A revenit spre seară, mai trist ca la plecare. Toată buna dispoziţiei se dusese pe apa sâmbetei.

-Cioară, dă ecsivă oamenilor să-şi strângă bulendrele. Avem două zile să părăsim vatra. Altfel suntem evacuaţi cu forţa de jandarmi şi se alege praful de agoniseala noastră.

-Şi unde vrea stăpânirea să mergem Bulibaşă?

-Scrie pe actele astea. Cine are ştiinţă de carte?

-Fie’tu, Zgonea, ştie să citească.

-Adu-l aici, omule. Repede, nu auzi?

Băiatul său se mişca greoi din pricină că toată viaţa îl ţinuse ascuns de ochii oamenilor, condamnat să nu părăsească decât arareori cortul. Ajuns în faţa bulibaşei, tânărul a dat semne de afecţiune. Miţache îl iubea, nu precum îndrăgea banii, dar ţinea la el.

-Spune-ne Zgoneo, ce scrie pe hârtiile astea?

Înhăţând hârtiile cu degetele lui groase precum cârnaţii proaspeţi de porc, Zgonea le-a dus mai aproape de ochi, silabisind slovele. Cioară era cu atenţia îndreptată spre gura grăsanului.

-...ăă..., aici scrie că trebuie să, ...ăăă..., evacuăm în patruzeci şi opt de ore locul, ...ăăă..., altfel vin jandarmii.

-Scrie unde avem voie să ne ducem?-rosti neîntrebată sluga.

-Taci bă Cioară, lasă-l să citească pe mai departe.

-...ăăă..., aici scrie că, ...ăăă..., mergem în Dobrogea, ...ăăă..., ce-i asta, o altă ţară? Dar până acolo, ...ăăă..., trebuie să ajungem la Oltina, ...ăăă..., să trecem Dunărea şi să locuim la Aliman.

-Ai fost vreodată pe acolo Stăpâne?

-Niciodată Cioară! Ce mai scrie fiule?

-...ăăă..., trebuie să-i dăm de cap la Osmancea, ...ăăă..., unde spune că vom primi ordine noi tată.

Astfel a început calvarul şatrei lui Mozoncea, care se va sfârşi după zece ani de peregrinării, purtaţi din loc în loc de autorităţi, până la punctul terminus, undeva în stepele Transnistriei, aproape de malurile Bugului.

Nu va supravieţui nici unul din acest neam nefericit, frigul ţinuturilor aspre, neobişnuinţa de a lucra pământul şi lipsa unei doftoroaie care să le vindece trupurile şi sufletele bolnave, îi va ucide pe rând, până la ultimul. Dar trei suflete vor supravieţui datorită Mamaiei, şi vor duce moştenirea genetică a neamului, mai departe.

Curajul fusese mai puternic decât frica, iar gândul că nicio putere de pe lume nu putea să-i despartă, le dăduse aripi. Sângele tânăr şi fierbinte, alimenta trupurile viguroase, iar drumul în bezna nopţii spre gară, le apărea ca o joacă de copii. Parcurseseră cei aproape cinsprezece kilometri într-un suflet, fără să se oprească măcar o singură dată. Paşii lor, parcă pluteau deasupra vâlcelei înguste, miriştei abia cosite sau drumurilor pline de praf, ce purtau încă năduful de peste zi. Abia după ce s-au aşezat pe băncuţa rece şi plină de rouă a peronului gării, au simţit sfârşeala. Lumina zorilor abia mijise şi Goşu îşi spuse că până la tren, draga lui femeie putea pune geană peste geană. Dar Virina n-avea somn, frica o cuprinse   de-abia în acele clipe. Îşi cunoştea părintele, Haran era un răzbunător de care se temuse mereu, de aceea, până acum nu se împotrivise hotărârilor părinteşti. Dar  nu-şi făcea iluzii, i-ar fi căutat şi-n gaură de şarpe ca să-şi stingă focul care-i pârjolea sufletul.

Un măturător cu tulumba lui zgomotoasă, tulbură liniştea şi îl făcu pe ţigan să sară speriat. Se calmă văzându-l pe om apucându-se de treabă cu o râvnă care-l miră.

-Bună dimineaţa om bun! Dacă nu îţi e cu supărare, spune-ne când trage trenul de Însurăţei?

-Peste un ceas băiete, cinzeci şi nouă de minute fix, iar casa se deschide peste o jumătate de oră.

-Trebuie să cumpăr belete pentru tren?

-Cu siguranţă că aşa trebuie să faci! Te duci binişor la capătul holului de la sala de aşteptare şi cumperi belete pentru tine şi pentru ea.

Omul avea ceva liniştitor în vorbă şi lui Goşu îi plăcea să-l audă, dar nu dorea să-i dea vreo lămurire încotro se îndreaptă. Poate că Haran îi va căuta şi paşii îl vor îndrepta spre gară, iar omul ăsta îi va destăinui încotro au fugit cei doi. Puţină prevedere, nu strica.

-Spune-ne omule, dar trenul spre Bucureşti când soseşte?

-Mai aveţi de aşteptat! Cam pe la ceasurile opt şi douăsprezece minute se schimbă locomotiva şi la opt treizeci şi şapte zboară pe şine spre Capitală, are regim de tren expres. Dar să te urci în el, costă ceva parale. Cred că mai bine aşteptaţi personalul de zece şi zece.

-Nu ne purta de grijă, dacă dorim să luăm trenul într-acolo, aşa vom face, nu gologanii sunt problema.

-Atunci călătorie plăcută şi drum bun!

-Îţi mulţumim omule şi noroc să ai!

Încercase să abată atenţia măturătorului de la ţinta lor şi se pare că a reuşit, omul era convins că ibovnicii, şi nu avea nici o îndoială că asta era relaţia între cei doi, mergeau spre Bucureşti, ca să se căpătuiască. Majoritatea încercau, dar aproape toţi ajungeau să se încovoaie sub poverile unor stăpâni care-i cocoşau, plătindu-le o simbrie mizerabilă. Erau condamnaţi fără apel spre un trai nenorocit, în care alcoolismul şi bolile îi însoţeau toată viaţa.

Nu ăsta era ţelul tânărului, el dorea o familie şi avea încredere în braţele puternice care ştiau să bată cu barosul sau ciocanul fierul forjat pe nicovală. Fiecare loc avea nevoie de un om ca el, nu într-un oraş îşi căuta menirea, ci într-un cătun al cărui oameni îl vor preţui.

A pândit momentul când măturătorul a ieşit din raza lor vizuală şi s-a strecurat nevăzut, către casa de bilete. Un impiegat plictisit şi aproape adormit, îl chestionă.

-Încotro magraoane, ai bani de bilet?

Goşu îi trase o înjurătură neaoş ţigănească şi se răsti la el.

-Vreau două belete la clasa patra pentru Însurăţei. Însurăţei omule, pricepi sau eşti surd? Spune-mi cât face şi ţine banii!

-Nouă lei şi cincizeci de bani, amândouă.

Băiatul îi întinse două hârtii de cinci lei şi aruncându-i omului o privire rea.

-Dacă te întrebă cineva de noi, spune-i că am luat vagonul spre Bucureşti. Ai înţeles mă? Dacă nu faci aşa, mă întorc şi îţi vărs maţele de sobol.

Funcţionarul a tresărit speriat de ameninţarea călătorului, faţa lui nu prevestea nimic bun, aşa că mai bine îşi ţinea gura.

-Restul dumneavoastră, domnule!

Îi aruncă pe tăviţa batantă, cinci monede zimţate de zece bani, apoi nemaifiind nici un solicitator, s-a grăbit să tragă obloanele şi a părăsit în grabă ghişeul. Nici măcar nu a privit în urmă, ştia că nu trebuia să ai de-a face cu ţiganii, mai ales, dacă erau furioşi.

O fântână cu apă îi astâmpără setea lui Goşu şi a reuşit chiar să se învioreze, punând capul în dreptul jetului rece ca gheaţa. S-a întors spre băncuţa unde Virina dormea somn dulce. Mai erau câteva minute până ce garnitura avea să tragă la peron, aşa că o lăsă să doarmă, dar nu se putu abţine să nu-i sărute buzele dulci. Îi era dragă, aşa de dragă cum nu credea că-i va mai fi vreodată altă femeie. Îşi promise să n-o dezamăgească, va întoarce pământul pentru ea dacă va fi nevoie.

Locomotiva dădu semnal ascuţit şi curând au putut-o vedea. Chiar în acel moment, Virina a deschis ochii.

-Plecăm dragule? În sfârşit, plecăm spre libertate, spre locul unde vom fi fericiţi. Uite că soseşte şi trenul nostru!

Au urcat fără efort în vagonul sărăcăcios de clasa patra. Mirosul de sudoare omenească intrase în tâmplăria grosolană. Mai era miros de ceapă şi de brânză veche, dar nu au simţit foame, ci doar greaţă. Goşu a desfăcut fereastra lăsând să pătrundă aerul proaspăt al dimineţii. În vagon erau cam nouă, zece călători, navetişti matinali, porniţi către locurile de muncă îndepărtate. Îşi continuau somnul, moţăind pe banchetele incomode.

Cei doi fugari treceau în continuare neobservaţi. Aveau de mers cam un ceas jumătate, aşa că s-au strâns unul într-altul, dorind să mai fure câteva frânturi de somn. Au fost deranjaţi de controlor, care le-a cerut legitimaţiile de călătorie, fiind sigur că avea de-a face cu niscai pasageri clandestini. Dezamăgit, le-a compostat biletele cu cleştele tocit de atâta folosinţă.

-Dom’ şef, până la Însurăţei, cât avem de mers?

-Cât să mănânci o pâine mare, omule. Un ceas şi zece minute.

Scosese un ceasornic din buzunarul de sub gaica curelei de la pantalon. Avea capac de argint şi cifrele pe care ţiganul nu le înţelegea, erau roşii ca para. Îşi spuse că poate cândva, şi el îşi va putea cumpăra o asemenea minunăţie, mare lucru era să ştii în fiecare clipă cât este ora. Vor putea să-şi cumpere haine boiereşti, iar copiii lor vor învăţa carte. Aţipi gândindu-se la viitor, iar Virina îl veghe la rându-i.

Gara Însurăţeilor era doar o haltă mai răsărită, cu peron pentru două linii. Clădirea minusculă, n-avea sală de aşteptare, ci doar casă de bilete şi birou de mişcare. Goşu îşi spuse că trebuiau s-o pornească la drum, dacă nu doreau ca să-i prindă zăpuşeala pe câmp. Aveau ceva cale de făcut, şi, la ieşirea din localitate, se vor opri în dreptul unei fântâni, ca să pună ceva în gură. Aveau puţine merinde, dar bine chibzuite, le va fi destul până-l vor găsi pe Drulă.

După ce au mâncat şi au băut, au mers cam un ceas şi au fost ajunşi din urmă de o căruţă trasă de doi cai straşnici.

-Bună zâua călători, încotro?

-Mergem înainte, spre Satnoeni.

-Şi eu tot acolo mă îndrept, suiţi în căruţă! Împreună, timpul trece mai uşor, iar voi vă odihniţi picioarele. Sunteţi de acolo?

-Mulţămim omule pentru poftire, dar ştii, noi putem călători pe jos, suntem obişnuiţi!

-Lasă că nu obosiţi gloabele mele dacă urcaţi în ghioc.

Până la urmă au acceptat invitaţia omului şi Goşu o ajută pe Virina să urce pe patul de lemn al căruţei.

-Noi mergem acolo la un pretin de-al nostru, Drulă îl cheamă, ucenic la un cărămidar.

-Ce potriveala naibii, pe mine mă cheamă Călin şi merg tot acolo, să cumpăr cărămidă. La toamnă mă însor şi vreau să ridic o casă. Merg la meşterul Mihalache, Nea Lache cum i se spune, cred că este singurul care are presă de cărămizi şi s-a cam dus vestea priceperii sale.

Călin era un pic mai răsărit decât Goşu, iar ai lui aveau ceva pământ negru de grădină, dar şi câteva bărăgane unde puneau grâu şi orz. Trebuia să se însoare, altfel îl aştepta cătănia. Pe viitoarea mireasă o cunoscuse la unchiul său, fratele lui tată’su şi se plăcuse cu ea. Ai ei le dădeau banii pentru ridicarea casei, iar ai lui îi dădeau terenul, o sută de ari, aproape de luncă.

Scoase desaga cu de-ale gurii şi o îmbie pe Virina să guste din plăcintele făcute de mămă`sa.

-Sunt cu vişine coapte şi miez de nucă dulce. Ia fată, nu te ruşina, ţi-a spus cineva cât de frumoasă eşti? Omule, ai găsit cea mai grozavă soţie şi văd că vă ţineţi aproape. Sper să am şi eu norocul vostru.

-Parcă ai spus că te placi cu viitoarea mireasă.

-Poate că da, însă noi n-am trăit alături aşa ca voi şi cine ştie, poate are beteşuguri.

-Sau poate ai tu, şi ea nu ştie!

Au izbucnit în râs îndepărtându-se astfel orice stânjeneală între cei doi şi viitorul mire.

-Tu mi-ai spus că te cheamă Goşu şi pe iubita ta, Virina, ştiţi ceva oameni buni, nu intru în sfânta Biserică până nu văd cu cine am de-a face. Cum au întors ai ei capul, cum sar pe fată. Dacă mă vrea de bărbat, o să vrea să ştie ce pot şi am să-i arăt ce n-a văzut Brăila! Sula lui Terente!

Virina înfuleca din plăcintă, întra-devăr era foarte gustoasă şi omul îi plăcea, era deschis şi vesel nevoie mare. De asta era nevoie, trebuia cumva să-i abată gândurile de la tată’su Haran şi rudele sale de care trebuia să se teamă.

Drumul s-a dovedit mai plăcut decât credeau atunci când au coborât din tren, la Însurăţei. Au intrat în Satnoieni înainte de amiază, mult mai devreme decât planificaseră. Casa meşterului era situată la ieşirea din sat, cam un kilometru de străbătut, pe care l-au parcurs într-un suflet. În curte nu se vedea ţipenie de  om, doar doi boldei, unul mic şi unul mare, care făceau un tărăboi cumplit. După un timp, din curtea vecină se arătă o femeie care-i întrebă pe cine caută.

-Pe meşterul Mihalache domniţă, vin tocmai din Pietroiu.

-Îl găsiţi în luncă, pe meşter, pe nevastă-sa şi pe ucenic. Bagă cărămizi la presă, sunt plecaţi din zori şi se întorc noaptea târziu. Dar femeia lui trebuie să vină după orele prânzului ca să facă mâncarea şi să le-o ducă.

Călin a desfăcut hăţurile cailor lăsându-i să pască liniştiţi iarba grasă din şanţul de lângă potecă.

-Femeie, dar o găleată de apă se poate să-mi dai pentru minunăţia de bidivii ai mei.

-Sigur că da străine, vină dar s-o scoţi din puţ şi dă-le apă după trebuinţă.

-Noi o luăm din loc, n-avem răbdare să aşteptăm până diseară. Ne vedem cu prietenul Drulă şi el ne va spune dacă-i laie sau bălaie. Dacă nu-i rost de stat p’acilea, până seara ne-am luat zborul. Mergem către Bucureşti.

-De parcă aleargă câini cu covrigi în coadă acolo, se amestecă vecina. Meşterul are nevoie de mâini harnice, oamenii îşi fac tot mai des case sănătoase, din cărămidă arsă şi el nu mai pridideşte de dimineaţa până seara. Dacă tu băiete cauţi de lucru, să ştii că ai nimerit-o. Iar femeia ta, ei bine, Nuţei lui Lache al lu’ Olac, nu i-ar strica să fie cineva care s-o ajute în gospodărie. Oamenii au grădină cu de toate, dar sunt mai mult plecaţi la Caracuda, în luncă, bat lutul sau strâng cărămida la presă şi acasă nu prea mai rămâne nimeni.

Erau veşti bune pentru cei doi fugari, poate că în acest loc avea să le fie bine şi o să trăiască fericiţi amândoi. Dar acum Goşu nu prea ştia ce să mai facă.     Stăpâna casei însă s-a întors acasă aşa cum prevăzuse vecina şi lucrurile s-au lămurit rapid.

-Voi sunteţi prietenii lui Mituş?-îi intrebă femeia.

-Nu... nu ştiu cine-i ăsta, cred că am greşit locul. Noi am venit după Drulă.

-N-aţi greşit de loc, dar băiatul s-a botezat acum o săptămână, Lache îi face acte. Acum îl cheamă Dumitru Olac şi noi îl strigăm pe numele mic, adică Mituş.

-Frumos nume, avu în sfârşit Virina curaj să deschidă gura.

-Voi sunteţi Goşu şi Virina, Mituş mi-a povestit multe despre voi şi credea că dacă veţi pleca dintre ai voştri, îl veţi căuta. Ei bine, aproape că l-aţi găsit. A rămas cu omul meu, să pună cărămida la presă. Dar mai aveţi pe cineva cu voi!

-Lelică, eu sunt Călin al lu’ Cuza din Pietroiu. Am venit să cumpăr cărămidă de la meşter, i-a mers buhul, cărămizile lui sunt cele mai trainice, iar eu vreau în toamnă să-mi ridic mândreţe de casă pentru mireasa mea.

-Da’ poftiţi pe bătătură, vă încropeşte Nuţa câte ceva de-ale gurii. Tu, băiete, ia o ulcică s-o umplem cu vişinată.

Goşu a însoţit-o pe apriga femeie în cămara plină cu bucate puse la păstrare încă de anul trecut. A scurs dintr-o damigeană pântecoasă lichidul frumos colorat, împreună cu câteva vişine zbârcite de statul în alcool.

Nuţa a pus într-un coş câteva borcane, patru cepe roşii mari cât merele, două căpăţâni de usturoi şi a umplut cu jumări un castron.

-Facem o zeamă caldă cu ştevie, spanac şi zarzavaturi din borcan, apoi o dregem cu ou şi punem leuştean mult, aşa le place a’ lor mei.

Goşu a înţeles imediat că prietenul său din copilărie, le-a devenit drag celor doi oameni ajunşi în pragul bătrâneţii fără să fi avut copii. Drulă, adică Mituş, le devenise ca fiul de care fuseseră lipsiţi, şi Nuţa, îi amintea cu duioşie de mama Calia. Pe ai lui, poate că avea să-i mai vadă, dar cel mai probabil era că nu, Mamaie îi dezvăluise viitorul şi până acum nu dăduse greş.

-Voi aşezaţi-vă la masă, trebuie să fiţi osteniţi de drum şi flămânzi pe deasupra. Ciorba se fierbe repede şi am spart în tigaie ouă pentru omletă. Fato, pune ştergarul pe masă, a rămas ceva mămăligă de aseară şi sarea este acolo după poliţă.

Virina se mişca sprinten de parcă ar fi fost aici dintotdeauna, masa o aranjă frumos, avea un talent înăscut pentru a face lucrurile la locul lor şi Nuţei i-a plăcut ţiganca tinerică. S-au aşezat la masă toţi patru, Călin turnase în păhărele de sticlă, vişinata rubinie.

-Bine aţi venit în casa noastră oameni, hai noroc, spuse Nuţa golind dintr-o suflare paharul.

-Bine v-am găsit, gospodari, îi răspunse Călin.

-Norocul să se abată asupra casei, nu rămase mai prejos Virina.

Numai Goşu tăcea. Băuse vişinata, avea un gust minunat, dulce-acrişor şi uşor amărui. Anticipa prin toate simţurile sale schimbarea care va veni negreşit. Era încrezător în viitor, dar avea teamă pentru ce se va întâmpla. Sufletul mai păstra încă amintirile strămoşilor nomazi, care străbăteau pământurile, neoprindu-se prea mult într-un loc. Oare pentru el sosise momentul să ignore această moştenire ancestrală? Nu împlinise douăzeci de ani, dar umblase şi văzuse multe. Oamenii de vârsta lui îşi clădeau rostul, fie că urmau şcoli, fie învăţau o meserie sau plecau cătane. El nu cunoştea slovele, ştia puţină fierărie, iar să plece militar nici vorbă, avea o femeie, dar n-avea niciun act. O va lua uşure, va învăţa să muncească în cărămidărie, poate că va primi acte şi o va lua în cununie legal pe Virina. Avea galbenii de la Lele bine ascunşi, poate îşi va lua o curea de loc şi îşi va clădi o casă.

-Băiete, ai căzut pe gânduri, uite, ciorba ţi se răceşte.

-Lelică, nu mi-e foame, te rog iartă-mă, dar vreau să ajung la meşteru’, cât mai repede.

-O clipă zăbavă omule, terminăm şi mergem împreună.

-Goşule, vă duc eu cu căruţa, oricum trebuie să văd cărămizile lui Nea Lache. Poate că la noapte, o pornesc înapoi dacă are marfa gata.

-A reuşit să pună deoparte ceva cărămidă arsă şi cred că poţi să faci un transport. Dacă-l ajută şi băiatul ăsta, cred că într-o săptămână poţi duce la Pietroiu, câtă cărămidă pofteşti.

Au plecat pe la ceasurile trei ale amiezii, când era căldura mai mare şi soarele ardea mai nemilos. Femeia aşezase lângă merinde o sticlă de ţuică rece ca gheaţa din pricina ţinerii în beciul casei şi două ploşti mari cu apă proaspătă şi limpede. Drumul era plin de praf şi caii abia mai respirau.

-În luncă o să se răcorească şi o să pască iarbă grasă. O să ne pişte ţânţarii, dar avem pielea groasă şi n-o să-i băgăm în seamă. Muşte sau tăuni nu sunt, îi alungă mirosul pământului de cărămidă.

Goşu l-a recunoscut de la distanţă pe Drulă. Se schimbase mult, parcă se şi înălţase un pic, era vânjos în umeri, doar chipul îi trăda oboseala.

-Bine-ai venit frate! Nea Lache, ţi-am povestit despre prietenul meu Goşu şi despre femeia lui. Văd că nu i-a lipsit curajul să i-o sufle de la nas bulibaşei Miţache. Ea este Virina, cea mai frumoasă ţigancă de pe lume.

Cei trei s-au îmbrăţişat şi fata chiar a vărsat câteva lacrimi.

-Mă Drulă, ţi-ai găsit un rost, prietene!

-Virină, m-am botezat creştineşte, acum îmi zice Mituş. Nea Lache m-a luat ucenic, iar în curând, voi fi calfă şi Goşu va rămâne ucenicul.

-Deci tinere, dacă eşti hotărât să rămâi trebuie să ştii că nu-i timp de odihnă, în astă vară am nevoie nu de un voinic, am nevoie de mai mulţi.

-Meştere, rămân, da’ numai dacă-mi primeşti femeia.

-Poa’ să rămână Lache, se amestecă Nuţa, o ţin drept ajutor în casă şi o să facem un aranjament în hambar ca să poată locui amândoi acolo. Pe Mituş o să-l aducem iar în camera de iarnă. Dacă ne merge bine, ridicăm o casă mare şi nouă din cărămidă arsă, pentru toţi. Dar ţi-am adus şi un client, Căline, uite, ăsta este omu’ meu, Mihalache.

-Nea Lache, mă bucur că te cunosc, am auzit numai vorbe bune despre mata’. Sunt Călin al lu’ Cuza din Pietroiu. Am venit să cumpăr cărămidă bună de o casă pentru mireasa mea.

-Câtă cărămidă doreşti să cumperi băiete? Cred că ai bătut atât amar de drum pentru asta.

-Vreau să ridic o casă mare, iar taica mi-a spus că ne trebuie de douăzeci de ori câte o mie de cărămizi. Asta înseamnă douăzeci de căruţe. Cât de repede poţi să le faci?

-Cărămidă arsă am sub şopru, cam o mie cinci sute de bucăţi, am în cuptor încă cinci sute. Dacă pe restul o să le vrei repede, o să te coste, trebuie să aduc oameni să mă ajute la bătutul argilei, să fie vreme bună, să se usuce bine, înainte să le ardem. La preţ, nu sunt scump, patru la leu aste două mii la care am trudit cu Mituş, da’ pentru restul, treizeci şi cinci de bani bucata, trebuie să plătesc oamenii. Plata o faci la ridicarea mărfii.

Călin a socotit repede în minte cât îl va costa. Era foarte ager şi ştia negustorie. Poate că nu strica un pic de târguială. Oricum simţea că nea Lache va fi omul de care avea nevoie, Cuza, taică’său, îi spusese că la târg cărămida de cuptor ajungea vara la patruzeci de bani bucata.

-Deci asta înseamnă cinci sute de lei pentru cărămizile gata şi încă şase mii trei sute pentru restul. O să ne învoim la preţ, dar trebuie să laşi de la mata’, cele trei sute din coadă, iar eu îţi dau pe loc, cinci sute de lei pentru prima tranşă de două mii cărămizi. Iau o mie cu mine şi mă întorc pentru restul în două zile. Câte poţi să faci pe săptămână?

-Trei mii sau chiar patru mii, dacă găsesc ajutoare.

-Atunci ne-am înţeles, vin cu trei căruţe pe săptămână, şi, până la S’ânta Marie Mare, vreau toate cărămizile. Plata se face, cum am hotărât!

-Atunci, hai să ne punem pe treabă, acum, că am încheiat socotelile, să bem adălmaşul. Femeie, toarnă ţuica. Să fie într-un ceas bun Căline, pentru tine femeie şi pentru voi copii!

Băură toţi şase, apoi nea Lache şi Mituş s-au aruncarat hămesiţi asupra bucatelor. Cele două femei nu mai pridideau să le pună mâncarea pe farfurii, în timp ce Goşu şi Călin cercetau curioşi atelierul de lucru din luncă al meşterului. Cu ochi de cunoscător, căruţaşul încerca trăinicia cărămizilor arse şi zâmbi satisfăcut. Sunau limpede când le ciocăneai şi nu era urmă de crăpătură. Cu gura plină, meşterul îi da explicaţii.

-Totul este să bagi cărămida uscată în cuptor, dar secretul este pământul argilos, lutul cum îi spunem noi. Şi apa cu care-l amestecăm contează, trebuie să fie limpede şi fără buruiană în ea. Cel mai mic fir de mătasea broaştei, face cărămida să pleznească în cuptor sau să se frângă în mână. Locul ăsta este minunat, l-am găsit şi l-am cumpărat de la Primărie. Plătesc impozit o mie de lei pe an, dar de muncit, o facem din aprilie, până la sfârşitul de septembrie, asta dacă avem noroc şi este vreme bună. Tragem din mai până în august ca nişte draci, atunci avem tot sporul. O să încărcăm cele cinci sute de cărămizi, celelalte cinci sute le iei de sub şoprul de-acasă. Goşu şi femeile te vor ajuta să le aşezi. Folosim rogojini să le protejăm, aşezăm rândul şi rogojina. Văd că ai bidivii buni, aşa că nu va fi greu să le transporţi, numa’ că trebuie să mergi încet, astfel vei ajunge cu ele întregi acasă.

Călin i-a plătit lui Mihalache cei cinci sute de lei, apoi după ce omul şi ajutorul său au terminat de mâncat, s-au îndreptat spre locul unde cărămizile fuseseră stivuite.

-Măi Mituş, s-au răcit, putem să le aşezăm. Veniţi şi căscaţi ochii cum trebuie făcut.

Dibăcia era uşor s-o deprinzi, trebuia numai exerciţiu, iar Goşu se înhămă imediat la muncă, urmat şi de Călin. În mai puţin de o jumătate de ceas, toate cărămizile se aflau pe podişca ghiocului.

-Noi am început, voi terminaţi. Duceţi-vă băieţi, tu femeie deschide şopru şi ajută-i să le încarce. Noi rămânem în luncă, se pare că vom lucra din plin în zilele care vin. Pe tine Căline, te aşteptăm!

S-au despărţit şi căruţa înainta uşor, cu prudenţă, ferindu-se de hârtoapele drumului. În urma lor, meşterul Lache şi ucenicul s-au îndreptat spre groapa de unde scoteau argila. Scuipându-şi în palme, ăl bătrân zâmbi satisfăcut.

-Azi norocul ne-a lovit de două ori, ne-a oferit afacerea verii, un client cu parale multe şi două perechi de braţe, atunci când aveam mai mare nevoie. Sper ca prietenul tău să fie măcar la fel de harnic precum te-ai dovedit a fi tu, mă Mituş.

-Meştere, mă pun chezaş pentru el!

-Atunci salvăm cei zece bani în plus pe cărămidă, asta înseamnă o mie opt sute de lei mai mult. Dacă angajam doi oameni, trebuia să le plătesc lor banii ăştia, iar Nuţa să nu mai prididească cu gătitul. Dacă pui omu’ la muncă, musai îl pui şi la masă!

Muntele de lut se înălţase suficient, aveau materie primă pentru încă două cuptoare, asta însemnau cinci sute de cărămizi. Cam atâta puteau să facă pe zi ei doi. Împreună cu Goşu se schimba socoteala, iar dacă Virina da şi ea o mână de ajutor, puteau arde patru cuptoare. Era o muncă destul de grea şi anevoioasă, dar Mituş simţea plăcerea când vedea roadele mâinilor sale. Era un fel de-a spune, meşterul cumpărase palmare, cărămida rodea carnea până la os, mai ales dacă era fierbinte şi ăsta era unul din secretele lui Lache, în amestecul argilos adăuga praf de calcar pentru a face arsura trainică. Majoritatea cărămizilor altor meşteri erau de culoare ocru închis, dar cele ale meşerului Mihalache, aveau culoarea brun-roşcată. Erau chiar arătoase în comparaţie cu a celorlalţi, şi, de aceea produsele sale aveau mare căutare.

Pe înserat, Nea Lache şi Mituş au ajuns acasă. Ograda era măturată şi stropită cu apă, orătăniile plecaseră de mult la culcare. Masa era pregătită, dar în bucătărie nici ţipenie de om. Nuţa împreună cu Virina trebăluiau în hambar, montaseră un pat de scânduri, iar Goşu meşterea la o copaie care avea o gaură pe fund. Era o linişte plăcută şi Mihalache simţea pentru prima oară că familia i se înmulţise. Nu conta că fiinţele cu care se pricopsise de mai multă vreme sau de curând, erau ţigani sărmani şi fugari, vedea în ei doar oameni ca toţi oamenii şi nu erau nici mai buni, nici mai răi, decât alţii.

Turnă o găleată cu apă pe trupul asudat şi ostenit de muncă, apoi îşi curăţă cu răbdare degetele butucănoase şi unghiile zdrelite.

-Ia Mituş o găleată de apă şi răcoreşte-te, apoi să ne aşezăm la masă, luăm o ţuică până vine şi restul, iar în astă seară vreau să ascult povestea toată, despre voi, despre ai voştri şi ce v-a mânat încoace.

Vara, dusă a fost într-o clipă. Trei luni trudite cu greu, în lunca plină de bozii, tărâmul fericirii pentru nişte cai de ţânţari care năvăleau roiuri, roiuri, peste nefericiţii care-şi găsiseră să-şi facă un rost aici. Norocul purta numele de vânt, cel care alunga din când în când lighioanele. Ciudat era că meşterul fusese cel mai în suferinţă. Degeaba se ungea cu pasta de fiertură urât mirositoare a Nuţei, doar fumul stârnit de focul din cuptor, avea darul să-i mai alunge.

Goşu privea zâmbind lupta lui Nea Lache cu insectele sâcâitoare, se ştia că ţiganii aveau apărare lor naturală împotriva calamităţii. De mai multă vreme, îşi bătea capul să rezolve una dintre problemele care le încetinea lucru. Cu bătutul argilei se descurca, era foarte obositor, la sfârşitul zilei cădea frânt, dar îi plăcea răceala umedă a lutului călcat cu picioarele, apoi dus cu căldările către presa unde meşterul îi dădea forma frumoasă, punându-şi cu ajutorul pistolnicului, semnătura pe un colţ. Cuptorul era problema, la temperatura uriaşă, cărămizile refractare se depărtau, iar aerul rece pătrundea încetinind procesul de coacere. Mintea lui ageră a găsit rapid o soluţie, trebuia să ţeasă din bandă de fier o armătură metalică,         jur-împrejurul cuptorului. Pentru el, care din copilărie se învârtise în fierăria lui Lele, ta`su, era floare la ureche, dar impedimentul era ruşinea care îl împiedica să-i spună lui Nea Lache la ce îmbunătăţire se gândise. Nici măcar să-i şoptească lui Drulă n-avea curaj, noul Mituş era proaspătul fiu al meşterului.

Virina vedea că pe iubitul ei îl măcină ceva, dar credea că dorul de ai săi era pricina. Pentru ea, traiul aici era minunat, stătea cu omul pe care-l iubea, o ajuta pe Nuţa în gospodărie şi a deprins iute tainele muncii în grădină. Dar mai ales, îi plăceau nespus florile şi stăpâna casei avea câteva răsaduri cu zorele, regina nopţii, tufănele, iar la sfârşitul verii, crizantemele se umpluseră de boboci. Împreună cu Nuţa, găteau bucătărie de ţară românească şi cei trei bărbaţi erau mereu îndestulaţi cu bucate minunate.

Cei doi tineri aveau în hambar propria lor casă, una desigur improvizată, dar Virina o împodobise şi o transformase într-un paradis pentru amândoi. Mirosea plăcut, a levănţică, aşternuturile curate şi scrobite, călcate de fierul cu cărbuni încinşi, îi îndemnau să facă dragoste în fiecare noapte. Fata însă, nu dădea vreun semn că ar primi fătul în pântec şi poate că asta nu era rău. Oricât de bine fuseseră primiţi aici, simţeau împreună nevoia să stea la casa lor. Deseori, în singurătate, îşi mărturiseau această dorinţă.

Duminica, meşterul, Nuţa şi Mituş, mergeau la Biserică să asculte Liturghia şi să se roage la Dumnezeu să aibă parte de zile bune. Mihalache n-avea motive de nemulţumire, munca împreună cu cei doi tineri era mai uşoară, iar odată cu ei, îi poposise norocul în casă. Afacerea le mergea din plin, iar dacă era ceva care-l supăra, acesta era faptul că nu puteau onora toate cererile de cărămizi. Nimeni nu mai dorea cărămizi din pământ cu paie, tradiţionalele chirpici, acum toţi solicitau cărămizi arse, mai trainice şi cu care se clădeau mai uşor casele. Pe Călin l-au rezolvat iute, după numai în patru săptămâni, ai lui se puseseră pe clăditul casei, iar alţi oameni din Pietroiu se cam înghesuiau să-i fie clienţi.

Adunase în astă vară, douăzeci de mii lei, mult peste cei cinci, şase câştigaţi în anii trecuţi. S-a gândit că ar fi drept să-i ducă pe Nuţa şi pe tineri la bâlciul de Sfânta Marie din Însurăţei, să le cumpere câte ceva de îmbrăcăminte, o ţoală de sărbătoare. La timpul potrivit, i-a înhămat pe Doinar şi Silica la ghioci, cu noaptea-n cap au luat drumul prăfuit al Însurăţeilor. Femeile umpluseră două coşuri cu de-ale gurii, gogoşi cu peltea, cu brânză şi mărar, sau cu zahăr ars caramel. Mâncau cu poftă, Lache glumind pe seama lui Goşu, care tăcea precum peştele. Trăgea şi câte un gât din sticla cu ţuică de dudă, pe care cele două femei tocmai o distilaseră la cazan. Era bine dispus şi a pasat clondirul mai departe, dorind mai ales să desferece gura lui Goşu.

-Luaţi măi băieţi câte un gât, drumu-i lung şi mai trece vremea. Fa Nuţo, dă-i omului sticla!

Goşu stătea în spate, ţinând-o pe Virina de după umeri. A zâmbit văzându-şi prietenul între meşter şi Nuţa. Drulă îşi găsise o familie nouă, pe care o iubea şi care părea să-l iubească. Simţi un dor de Lele şi Calia, dar a ştiut atunci că n-avea să-i mai vadă vreodată.

-Spune-mi lelică, Dumnezeu îi face pe oameni ca după ce mor să se reîntâlnească în Împărăţia Cerurilor? Chiar şi pe cei care nu cred în el?

-Băiete, mi-e greu să-ţi răspund. Ştiu însă un lucru, Dumnezeu ţine la toţi oamenii buni, L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos să ne lumineze şi să ne facă să credem în El. Mulţi dintre cei care trăiau în păcat şi rele, L-au însoţit până ce a trebuit să răscumpere păcatele noastre fiind pus pe Crucea Golgotei de duşmanii Domnului.

-Cândva, dacă omul de la Biserică ne va primi, ne vom boteza.

-Cum să nu vă primească, în Casa Domnului orişicine-i bine primit. Dar Goşule, tu ai ceva pe suflet care te roade. Ţi-e dor de ai tăi?

-Tare dor lelică, dar drum de întoarcere, nu mai există.

-Aşa credeam şi eu băiete, l-am luat de suflet pe Mituş, dar şi de voi doi am prins drag, iar Lache nu v-ar lăsa să plecaţi pentru nimic în lume.

Goşu a luat o gură de ţuică şi a dat sticla fetei din braţele sale care mai mult a pupat-o, luând un strop doar.

-Mamă Nuţo, ştiu doar că dacă noi n-o facem, copiii noştri vor fi botezaţi şi încreştinaţi, cum se cuvine printre oameni. Mai ştiu că vor merge la şcoli, vor fi curaţi şi premeniţi, vor avea vieţi, precum prinţii din poveste.

-Gândeşti bine fato, dar nimeni nu vă împiedică să staţi de vorbă cu Popa Sechelarie care-i ascultă pe toţi. Veniţi cu noi duminica viitoare la Biserică şi vă asigur că o să vă placă.

Târgul se vedea dincolo de lizieră, trebuiau să o cotească la dreapta, cam după doi kilometri care pentru căluţi erau ca o plimbare. Apoi încă o mie de paşi făcuţi de călător, şi gata, ajungeau la buza iarmarocului.

Vederea mulţimii i-a trezit lui Goşu amintirea Mamaiei. Acu puţin mai mult de un an, o ajuta pe babă să vândă porumbi în gara Ciulniţa. O viaţă de om, s-au întâmplat atâtea de atunci, lucruri bune şi lucruri rele. O furase pe Virina şi fugiseră de la şatră, dar găsiseră oamenii buni, care-i primiseră cu drag. Privirea i se fixă pe o căruţă cu fiare negustorite de un ţigan, unul asemenea lui Lele. Avea tot ceea ce gândeai, fiare de toate mărimile, pentru toate necesităţile. Goşu făcu semn meşterului să încetinească şi sări din ghioc. Căuta cu nerăbdare anume ceva, numai el ştia ce. A răscolit marfa omului care l-a bruftuluit pe ţigăneşte. I-a răspuns la fel, iar ţiganul s-a luminat când a văzut că avea de-a face cu cineva de-al său. L-a întrebat de unde vine şi ce pofteşte, iar Goşu i-a destăinuit ce anume căuta. Omul prinse a zâmbi, n-avea în acest loc marfa, dar putea s-o aducă săptămâna următoare.

Meşterul îl privea uimit, nu ştia ce punea la cale ucenicul său. Goşu s-a uitat rugător şi Lache n-avu încotro, consimţind târgul.

-Eşti ţigan de-al meu, n-am nevoie de arvună, suntem oameni de cuvânt, pe mine mă strigă Codruc, cum ziceai că te cheamă?

-Sunt Goşu lu’ Lele, ea este femeia mea Virina lu’ Haran, lucrez împreună cu Drulă, Mituş, la meşerul cărămidar, Nea Mihalache, iar ea este femeia lui, Nuţa.

-Te-ai stabilit locului. Aşa trebuie s-o facă toţi ai noştri, vin vremuri cumplite pentru nomazi. Atunci rămâne stabilit, pe duminica viitoare!

-Venim omule, dacă ţi-a promis Goşu, e bătut în cuie, a spus meşterul.

Codruc le-a strâns mâna la fiecare, apoi căruţa lui Mihalache s-a îndreptat către inima târgului. Aveau multe de cumpărat, pentru casă şi pentru ei, Nea Lache,        n-avea să se zgârcească la parale. Au străbătut drumurile dintre căruţele negustorilor cu de toate, iar apoi au mâncat mititeii fierbinţi cu muştar iute şi şi-au potolit setea cu câte-o halbă de bere rece de la gheaţă.

-De asta îmi plac târgurile, mititei ca în aceste locuri nu ai parte altundeva. În Satnoeni, la cârciuma lui Piticu’, au gust groaznic, parcă ar fi făcuţi din carne de câine, se plânse Lache.

-Dar te opreşti acolo la o ţuică, hăndrălău bătrân!

Nuţa spuse vorbele astea fără răutate, doar aşa în glumă, dar meşterul, chiar a luat-o în serios.

-Ce ştii tu femeie, aşa se fac afacerile, la un  pahar, nu ca pustnicul în luncă, acolo nu suntem decât noi şi ţânţarii. Aşa e Mituş? Aşa e Goşule?

Neaşteptând răspunsul băieţilor, a sărit sprinten în picioare după ce a secat şi ultimul strop de bere.

-Acu, hai să ne înţolim şi să plecăm spre casă. Soarele spune că seara este la trei ceasuri depărtare.

Mihalache a cumpărat pentru fiecare în parte, câte două rânduri de haine, pentru vară şi iarnă, pentru duminică şi sărbători. Spre spartul târgului, au găsit pe negustorul care le-a vândut trei pălării, una neagră pentru Lache, una verde pentru Mituş, iar alta grena închis pentru Goşu. Femeile şi-au luat câte un batic din mătase şi câte un şal din caşmir.

-Acu’, că am făcut gaură la pungă, să luăm drumul Satnoenilor, venim la toamnă la târgul Sfintei Paraschive, dar numa’ dacă ne merge deverul.

-Meştere, venim diminica viitoare, să luăm fieru’ de la Codruc.

-Goşule, tot nu ştiu la ce-ai trebuinţă de atâta fiare.

-O să-ţi explic mâine, meştere.

Se însera, praful drumului stăruia în aer mirosind a vară pe sfârşite şi cu toţii ştiau că toamna nu era departe. Erau însă mulţumiţi, Mihalache fusese generos şi se dovedise a nu fi vreun zgârie brânză. Se întorceau acasă, iar ghiocul era plin cu de toate, aveau şi haine noi deasupra. Băieţii însă, ştiau că sunt datori meşterului. Mai aveau ceva de trudit, până la mijlocul de octombrie, chiar spre ziua Sfintei Paraschive. Zilele se scurtau, aşa că vor trebui să compenseze orele pierdute, muncind mai repede şi mai bine.

Pe cerul încă luminat de soarele care stătea să apună, şiruri de păsări, rândunele, cocori, gâşte, pregăteau zborul greu al migraţiei spre tărâmurile ferite de frigul iernii.

-Cocorii zboară sus, vom avea o iarnă grea, copii.

Terminaseră două cuptoare, cărămida refractară pleznise peste tot şi meşterul bruftuluia nervos.

-Futui mama măsii de treabă. Dacă blestemata de şamotă ţinea, mai trăgeam un cuptor până la dimineaţă. Acu’ pierdem o noapte de lucru.

-Nea Lache, poate că putem să facem ceva cu plezneala cuptoarelor. M-am gândit la o armătură din fier care să le cuprindă. Facem câteva răsuflători în caz că dogoarea se înteţeşte, ca uşiţa de jos de la sobă. Dacă le deschidem din două sau mai multe părţi, înteţim focul, dacă le închidem, îl domolim.

-Băiete, dar ştii că ai minte? De unde le scoţi toate astea?

-De la taică’miu Lele, în fierăria lui am văzut cum făcea godinele, iar cuptorul tău, nu-i decât un godin mai mare, din cărămidă refractară.

-Pentru asta m-ai pus la tocmeală cu Codruc. Pentru asta îţi trebuia fierul. Acu’ pricep. Zilele astea ne chinuim, dar săptămâna viitoare facem ca tine.

-Meştere, mai am o vorbă. Cât ţinem cărămida la uscat, hai să mai clădim un cuptor, din cărămizile astea de rezervă, unul mai mic. Cu el facem încercarea, îi punem armătura şi uşiţele, astfel încât nu ţinem treaba în loc.

-Goşule, ai minte inginerească, dacă erai al meu şi erai prunc, te trimiteam la şcoli, chiar dacă mi-aş fi vândut cămaşa de pe mine. Halal prieten ai mă Mituş. Mâine, poimâine, el va fi meşterul!

După o săptămână s-a dovedit că Goşu avusese dreptate. Deşi cuptorul nou mic încingea mai tare, rezista mai mult decât cel vechi. Cărămizile nu numai că ieşeau mai repede, calitatea lor se îmbunătăţise peste orice aşteptări.

-O să-ţi fac un pistolnic pentru numele tău băiete, îi promise meşterul.

Se apropia momentul încheierii activităţii de vară, când au primit prin poştaş o scrisoare de la Călin din Pietroiu care-i chema la nuntă. Era chiar în duminica următoare sărbătorii Sfintei Paraschive şi s-au hotărât să meargă cu toţii. Tânărul venise cu norocul în casa lor, mulţumită lui, vor avea o iarnă frumoasă.

Nuţa şi Virina au cumpărat darurile de nuntă chiar din Târgul Însurăţeilor, de Sfânta Paraschiva. Bărbaţii s-au pricopsit toţi trei, cu câte o căciulă din pielicele de miel şi au încărcat ghiocul cu fasole uscată, ceapă, usturoi, cartofi săpunari, gogonele, gogoşari, castraveţi şi alte legume, luate să fi puse la păstrare pentru iarnă. Meşterul s-a îndurat şi a dat o sută cincizeci lei, pe doi godaci, dar sorocul lor   n-avea să le vină la primul Ignat, cel înaintea Crăciunului din acest an, ci tocmai în anul următor.

Femeile au muncit în gospodărie toată săptămâna să pună legumele la murat în borcanele încăpătoare. Cămara gemea de rezultatul muncii lor de peste vară, grădina bine îngrijită le oferise roşii, ardei, morcovi, sfecle şi conopide din belşug. Fierseseră câteva ceaune mari de bulioane bine asezonate cu ardei, piper, cimbru şi usturoi, cumnata Ştefania, cea cu băiatul mort, le sărise în ajutor atunci când munca părea să nu se mai termine.

Nea Lache, împreună cu cei doi ucenici, scoteau spre mijlocul toamnei mii de cărămizi, aveau încă de livrat comenzi şi doreau să le onoreze până la ultima. Cărămizile lui erau căutate nu numai în Satnoeni, era căutat de oamenii din localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate, iar Mihalache s-a bucurat, vestea de bun meşter la făcut cunoscut în tot ţinutul. Cuptorul făcut de Goşu, putea încă să scoată cărămizi până ce lutul nu mai putea fi bătut, aşa că veniturile vor veni până în pragul iernii.

Cu două seri înainte de plecarea la nuntă, meşterul i-a chemat pe toţi în odaia mare a casei. Nuţa făcuse un pui de foc, afară cădea o ploaie mocănească şi  s-au speriat că nunta va fi dată peste cap.

-I-aţi cunoscut pe oamenii din Pietroiu, sunt aprigi la câştig, dar la fel de înhămaţi la muncă. Când însă este vorba de distracţie, apăi nu-i nimeni ca ei. Nuntă va fi, chiar dacă Moş Troian va bate la poarta casei.

-Meştere, ţiganul este învăţat şi cu vremea rea şi cu arşiţa, punem un coviltir la ghioc şi facem drumul acolo.

-Aşa te vreau Goşule, bună vorbă ai spus. Mergem orice-ar fi, n-aş lipsi pentru nimic în lume la nunta lui Călin. El ne-a pus în mână optesprezece mii de lei, dacă scădem cheltuielile. În plus, ne-a trimis oameni care n-au adus încă douăsprezece mii, în total treizeci de mii lei, cât câştigam altă dată în patru ani. Mulţumită lor, dar mulţumită vouă şi femeilor astea care n-au premenit şi ne-au îndestulat burţile flămânde.

-Bărbate, cred că se cuvine să-i facem dar Călinului şi să-l dăm cu mânuşiţele noastre.

-Eu, Nuţa şi Mituş, o să le dăm cadoul plus două sute de lei, voi Goşule şi Virino, daţi darul vostru şi o sută de lei, atunci când se va face strigarea. Plecăm duminică dimineaţă, înainte de a se face lumină. Acu’ femeie, pune de-o vişinată, simt nevoia să mă deîndulcesc.

Damigeana pântecoasă a ieşit la lumina lămpii, afară se întunecase bine, iar ploaia izbea cu forţa vântului, ochiurile de geam.

-Să nu scoţi câinele din casă, auzi cum şuieră, parcă vine iarna lelică, spuse Virina. Dacă o ţine tot aşa...

-Duminică va fi frumos, prea ne-au mers toate din plin, ca să fie rău. Virino, fii mai curajoasă fată şi dă-mi paharul să ţi-l umplu cu astă vişinată care încălzeşte inima. Hai să citim din Evanghelie, poate ne ia somnul mai repede.

Nuţa îşi aduse un ceaslov, care se dovedi a fi o Biblie cu foi despărţite, dar ţinute împreună de nişte sfori care treceau prin ele şi prin coperţile groase.

-Voi citi despre naşterea Mântuitorului. „Şi a născut pe Fiul ei cel dintâi,  L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire, nu era loc pentru ei...”

Aşa cum crezuse meşterul, vremea s-a îndreptat, iar pe la ceasurile zece, au ajuns în Pietroiu la casa mirelui al cărui oaspeţi erau. Călin, mândru ca un cocoş, îmbrăcat numai în haine scumpe, i-a întâmpinat pe cei cinci.

-Bine aţi venit la nunta noastră oameni buni! Nea Mihalache, lasă ghiocul pe locul de casă, iarba este încă verde şi căluţii matale pot să pască. Apoi veniţi să-mi cunoaşteţi părinţii. Mireasa, cu alaiul ei şi cu restul lăutarilor, soseşte spre prânz. Naşii vin de departe, tocmai din Bucureşti, pe la ceasurile două după amiază.

Băiatul nu mai prididea să-i întâmpine pe invitaţii care soseau cu zecile. Cuza, tată’său, şi Crina, mamă’sa, le ofereau dulceaţă şi le atârnau în piepturi florile mirelui. Doi lăutari ţineau isonul cu marşul întâmpinării oaspeţilor, iar pe o masă în curte, câteva minuturi aşteptau să înşele foamea călătorilor.

Mireasa cu cortegiul ei, era plecată să aducă apa de la fântâna din centrul comunei. Şi ea era însoţită de doi lăutari, iar flăcaii şi fetele din partea ei, îi îndemnau pe cei întâlniţi în cale, să bea din ploştile cu vin sau ţuică.

Au sosit şi naşii, într-o birjă care-i adusese din gara Feteştilor. Un pic mai în vârstă decât mirii pe care aveau să-i cunune, cu haine preţioase de oraş, atrăgeau privirile tuturor. Cuza era rudă mai îndepărtată cu naşu’ Eduard Anghelescu, om cu stare şi case în Bucureşti. Consoarta lui era Grete Anghelescu, o săsoaică grăsulie, aflată pentru prima oară în calitatea de naşă mare. Amândoi şi-au îmbrăţişat viitorii fini pe care abia îi cunoscuseră, toată potriveala fusese pusă la cale de socrul mare, pe nevăzute, acum o lună.

Alaiul putea în sfârşit porni spre Biserica din comună. Se adunaseră în jur de o sută cincizeci de persoane, dar la masă erau aşteptaţi şi alţi cincizeci, care întârziaseră din pricina trenului. După ce au străbătut cele două cătune ale comunei, cu cei cinci lăutari în frunte, salutaţi de oamenii care au ieşit pe la porţi, s-au oprit la Biserică, iar după un ceas, mirii erau deja cununaţi. Pentru masa cu dar, Cuza închiriase un salon, unde dansul şi petrecerea trebuiau să ţină până-n zori. Interiorul şi exterioarele fuseseră impdobite sărbătoreşte, cu ghirlande de flori, fâşii din hârtie colorată şi balonaşe de toate culorile. Soacra mică, tapetase peretele din spatele mesei mirilor şi a naşilor, cu o parte din scoarţele lucrate manual, care intrau în zestrea miresei.

Oaspeţii din Satnoeni au fost aşezaţi la o masă alături de socrii mari, mulţi dintre cei prezenţi îi cunoşteau deja, iar câţiva le fuseseră clienţi. Au mâncat, au băut şi s-au distrat de minune, mulţi dintre feciorii prezenţi întrecându-se s-o cheme la dans pe Virina. Era frumoasă ţigancă, mai mult ca orice altă fată, dar inima ei fusese dăruită, iar presupuşii pretendenţi la graţiile fetei, au trebuit să renunţe înciudaţi. Au jucat nuneasca, dansul miresei şi găina. Spre hazul tuturor, naşu’ Eduard a trebuit să cumpere orătania pe care a dat douăzeci şi cinci de lei. Apoi s-a strigat darul, însă numai după ce s-au servit dulciurile. A durat cam un ceas, iar în final mirii au numărat douăzeci de mii lei. Era o sumă bunicică, cu care Călin spera să-şi termine casa.

Înainte de a pleca spre Biserică, Mihalache, Goşu şi Mituş, au fost invitaţi de Cuza şi Călin să viziteze casa nouă, aproape ridicată. Mai trebuiau puse ţigle pe acoperişul din lemn, tencuită pe dinafară, văruiţi pereţii pe dinăuntru şi vopsită lemnăria. Până la vară, cei doi tineri miri doreau să se mute în ea.

-Am făcut o treabă bună meştere, asta datorită dumitale si băieţilor care ţi-s ucenici.

-Nea Cuzache, aici te înşeli puţin, băieţii mei sunt deopotrivă cu alţi meşteri, uite de pildă, Goşu mi-a construit un cuptor în care scot cărămidă ca nimeni altul pe o distanţă de cincizeci de poşte.

-Pot să văd şi eu o asemenea cărămidă?

Un personaj uscăţiv şi înalt ca o prăjină, se alăturase lor, intervenind în discuţie.

-Iertaţi-mi impoliteţea de a nu mă prezenta, sunt Eduard Anghelescu, sobar calificat şi naşul mirilor. Puteţi să-mi spuneţi simplu, Edi, aşa îmi spun apropiaţii.

-Naşule, matale să mă ierţi, trebuia să-ţi aduc în faţă pe aceşti oameni buni şi pe nevestele lor. Toată vara s-au trudit pentru noi pentru casa lui Călin.

-Meştere Lache, spune lumea că faci o cărămidă specială care le depăşeşte pe altele în trăinicie. Care-i secretul?

-Cuptorul omule. Băiatul ăsta, Goşu îi spune, l-a ferecat cu chingi de fier şi ţine căldura cât vrem. Mai ne supără câte-o păcătoasă de şamotă, dar îi venim de hac imediat şi totul este floare la ureche. Putem să ardem cărămidă, până dă gerul şi zăpada, punem argila deoparte în şopru, o tragem la presă şi o uscăm cu ajutorul focurilor aprinse.

-Ingenios, dar spune-mi dragă meştere, te-ai gândit vreodată să arzi şi o altfel de cărămidă? Ce-ai zice dacă te-aş ruga să încerci să faci cahle de teracotă, pentru cămine şi sobe?

-N-am încercat niciodată, am auzit cam cum se face, dar eu rămân la cărămida mea.

-Hai s-o lăsăm pe altă dată! Acum să ne veselim, de asta am venit la nuntă, dar meştere Mihalache, îţi promit că am să-ţi fac o vizită, vreau să văd cu ochii mei minunea.

Astfel l-a întâlnit pentru prima dată Goşu pe Edi Anghelescu şi pe atunci ţiganul nici măcar nu bănuia cum se va schimba în următorii ani viaţa lui şi a Virinei, datorită acestui om şi femeii sale.

Prin preajma Crăciunului, Virina a simţit că era gravidă. Sufletul ei era împărţit între dorinţa de a-i oferi un prunc omului drag, dar şi de îndoială, erau încă foarte tineri, nu aveau locşorul propriu unde să-l crească, o casă numai a lor. Sigur, Goşu se dovedise a fi un om de toată isprava, probabil că dacă s-ar fi luat după Haran, ta’su, acum trăia undeva în vreun cort, mutându-se din loc în loc alături de un bărbat imatur şi violată de câte ori avea chef bulibaşa, socrul ei. Deşi până acum câteva luni locuise printre nomazi, traiul într-o casă aşezată, curată şi primitoare, i se potrivea mai bine cu dorinţele. Goşu o iubea, o respecta şi o făcea fericită, aveau în persoana meşterului şi a Nuţei, doi oameni apropiaţi, aproape ca doi părinţi. Nebunul de Mituş, era prietenul cel mai apropiat şi tovarăş de muncă la cărămidărie.

Se gândi să se sfătuiască cu Nuţa, dar inima ei îi spunea că era dat să aducă pe lume acest copil. Îşi aminti de ce-i ghicise Mamaie, va fi băiat şi va fi un om deosebit, se va ridica deasupra condiţiei sale şi va face cinste ţiganilor.

Începuse să buchisească din cărţi, în timpul iernii stăteau mai mult în casă, iar Nuţa prinsese a o învăţa slovele. Citeau împreună din Testamentele Vechi şi Noi, dar mai ales Evangheliile, care o făceau să plângă. Cu siguranţă Iisus fusese asemenea lor, nomazilor, şi acum se întreba uimită, cum cei mai mulţi dintre ţigani nu aveau cunoştinţă despre un asemenea OM?

-Virină, aţi fost ţinuţi în întuneric de fruntaşii voştri şi de oamenii stăpânirii, tocmai să nu simţiţi în inima voastră pe Cel care aduce lumina, pe Mântuitorul tuturor oamenilor cu sau fără credinţă.

-Dar de ce a trebuit să moară? Dacă era Fiul Domnului, de ce Tatăl Său, L-a lăsat pradă ticăloşilor?

-Pentru că aşa era scris, El trebuia să răscumpere păcatele noastre, ale tuturor muritorilor şi să ne arate drumul spre Grădina Raiului. Dacă nu mai păcătuim, ajungem acolo.

-Să lepăd un prunc, este păcat? Femeile care îşi leapădă sarcina, mai ajung în Rai?

-E mare păcat fată Virino! E păcat de moarte.

-Păi, eu cred că mi-s grea, n-am avut sângerare şi cred că am un prunc în mine, a’ lui Goşu.

-Asta-i bine, orice nou-născut este un dar pentru mama şi tata care l-au făcut. De ce să scapi de pruncul tău? Nu vă simţiţi bine aici? Noi n-avem copii, acum voi le ţineţi locul, iar un scâncet, nu poate decât să ne facă fericiţi ca şi cum ar fi nepotul nostru. Vină fato să te îmbrăţişez!

Nuţa lăcrima, emoţia o cuprinsese şi îşi spuse că era darul Celui de Sus copilul care venea în casa lor acum la bătrâneţe.

-Goşu ştie?

-Vroiam să mă sfătuiesc înainte să-i spun. Nu ştiam ce aveam de făcut, dar acum sunt sigură că voi ţine pruncul în mine, până la soroc.

-Ei, aşa te vreau, cuminte şi curajoasă în acelaşi timp. Hai să le pregătim la oamenii noştri o masă de seară mai deosebită, e post, dar mă gândesc eu la ceva. Ce-ai spune să le facem nişte plăcinte cu dovleac şi scovergi pe care să le ungem cu peltea de gutui?

-Aş spune că e minunat şi hai să frământăm aluatul!

Aveau în cămări bucate din plin, iar sacii cu mălai şi făină erau la îndemână, în bucătăria casei. Rafturile gemeau de gemuri, peltele şi compoturi, la viaţa ei Nuţa fusese o femeie tare vrednică, iar prezenţa noilor veniţi o stimulase şi mai mult, mai ales că Virina o ajuta substanţial. Meşterul câştigase o groază de parale, iar ea îşi luase partea leului, punându-l să cheltuie o parte din bani pentru gospodărie şi aprovizionare. Aveau provizii pentru două ierni, nu doar una, iar timpurile se anunţau a fi şi mai bune. Sănătate să fie.

Profitând că încă nu căzuse zăpada şi gerul nu muşca foarte tare în timpul zilei, cei trei bărbaţi au inspectat cărămidăria şi cariera de unde scoteau argila. Acoperite cu nenumărate rogojini, cuptoarele păreau ferite de rigorile unui sezon rece, care se anunţa de pe acum.

-Păcat că nu-i puţin mai cald, am fi putut arde la cărămidă, câteva mii de bucăţi nu ne strica să le avem sub şopru, se căină Mituş.

-Băiete, totul are un rost, vara cu munca, iarna cu odihna. Putem însă trece pe aici să vedem dacă toate lucrurile sunt bine. Şi uite, că tocmai asta găsim, acum s-o luăm la deal prin luncă, de-a lungul malurilor Caracudei, să căutăm alte locuri cu pământ bun. Tu Goşule, ia hârleţul!

Încălţaţi cu cizmele de cauciuc pe care Mihalache le dobândise pe sub mână de la un adjutant de manutanţă al Regimentul de Geniu, cei trei au luat-o pe drumul îngust şi mocirlos care se întindea de-a lungul firului de apă. Din când în când, meşterul se oprea şi sonda cu hârleţul malul.

-Drăcia dracului, Doamne iartă-mă, numai pământ galben! Ăsta-i bun doar pentru cărămidă cu paie. Ţine-ţi minte feciori, pentru cărămidă arsă, pământul nu trebuie să fie aşa şi nici negru asemenea celui de pădure. Trebuie să fie lutos, tare şi mai ales roşcat. Bătrânii spun că este şi pământ albastru, din care se fac teracotele de sobă, dar eu n-am văzut niciodată din ăsta pe aici. Hai mai departe, să lungim pasul că se face noapte acu’.

Au mai mers preţ de un ceas, şi Mihalache înciudat, a dorit să se întoarcă.

-Meştere, hai să încercăm celălalt mal, spuse Goşu într-o doară.

-Cam greu, apa nu este adâncă, dar e rece şi nămolul e gros. Trebuie să ne scoatem cizmele, ciorapii şi nădragii. Asta de două ori, dar poate că merită!

Aşa şi făcură, dar înainte au aprins un foc, să se încălzească. Mituş le-a dovedit că-i meşter în asta şi curând, o flacără veselă s-a ridicat la un stat de om. Au tras câte un gât din ţuica bătrână de doi ani şi s-au apropiat de rug.

-E bine futu’i mama măsii, cum la şatră n-a fost niciodată. Asta-i adevărata libertate, nu-i aşa meştere?

-Măi Mituş, adevărata libertate e atunci când omul dispune de propria soartă. Voi sunteţi încă prunci, dar nu peste multă vreme o să fiţi pe propriile voastre picioare, Goşu deja chiar a început. Are pricepere prin isteţimea minţii, are femeia lui, dacă se hotărăşte să rămână cu noi, îi clădim o casă. Tu băiete, îţi trebuie o femeie a ta, pun prinsoare că te gândeşti la ea, poate că n-am văzut bine, dar te uiţi lung după fata Poştariului, Petrica.

-De parcă ta’su m-ar lăsa vreodată să ajung în preajma ei!

-Azi sau mâine poate nu, dar poimâine, cu siguranţă că da! Dacă vom fi împreună, mutăm munţii din loc. Sunteţi băieţi buni şi harnici, iar Domnul este cu noi. Acu’gata, ne-am încălzit, stinge-ţi focul şi s-o luăm la vale!

La două sute de paşi au găsit ceea ce căutau, un mal cu argilă de ars care se întindea până în dreptul cărămidăriei. Goşu a însistat să sape ca să vadă până la ce adâncime ajungea lutul. A muncit fără întrerupere făcând o groapă pătrată cam de un metru jur împrejur.

-Băiete, lutul este mai compact şi mai uscat. E un depozit bun, scoatem de aici cărămidă prima.

Cam la treizeci de cazmale, tânărul a dat un altfel de pământ, mai uscat, de culoare gri albăstruie cu irizaţii verzui. Ostenise rău, dar totuşi a băgat mâna în gaura destul de îngustă şi a scos un pumn de lut. La pipăit era ca lutul normal, dar nu era cleios de loc.

-Meştere, uite ce-am scos din fundul puţului! Ăsta seamănă cu pământul de care pomeneai mai devreme?

Cercetându-l, Mihalache clătină nemulţumit din cap, înţelegerea lui se oprea la ceea ce văzuse şi folosise, nu putea să-i spună ucenicului mare lucru.

-Omule, habar n-am, dar poate că voi cândva veţi fi mai înţelepţi ca mine şi veţi ştii mai multe. Decamdată să ne bucurăm, avem aici pământ pentru ani mulţi de-acum înainte. Astupaţi groapa şi să ne vedem de drum.

Au ajunses acasă pe înserat. Femeile încălziseră apă şi le-au pregătit schimburi călduroase. Pe meşter îl atinsese frigul şi dădea câte-o hapciuială, iar Nuţa îl doftoricea cum putea mai bine.

-O ţuică fiartă cu piper şi scorţişoară, îndulcită cu zahăr, e cel mai bun medicament bărbate. Dar pe unde aţi bântuit că va înmuiat moina?

-Umblarăm şi noi prin luncă, i-am dus pe băieţi să dibuiască locurile cu pământ bun şi ne-a luat frigul, da’ mai bine adu rachiul ăla fiert să ne moaie oasele.

-Vine acu’, n-ai grijă!

Virina le-a oferit licoarea fierbinte şi frumos mirositoare, nelipsitele ceşti de pământ ars şi frumos date cu smalţ negru, pe ca Nuţa se îngrijise să le cumpere din bâlciul Însurăţeilor. A umplut cele cinci butelcuţe încăpătoare îndemnându-i să le bea conţinutul, dar nu înainte de a le ciocni pentru noroc în anul ce sta să vină.

-Să ne fie când e mai rău, aşa cum este acuma!

-Oamenilor, Virina vă spune una bună, taman acu’. Hai fato, curaj, că nu te mănâncă nimeni!

-Goşule, cred că sunt grea, cam de-o lună!

Tânărul a rămas ca pironit, dacă prin iscuţimea minţii şi hărnicia cu care se înhămase în munca de cărămidar se maturizase complet, sufletul tot de copil rămăsese. Să fie chiar el tată al pruncului din burta Virinei? Ei bine, această perspectivă îl copleşea şi parcă-i tăia respiraţia.

-Hai omule, sărută-ţi femeia, îl îndemnă Mihalache.

-Nea Lache, nici măcar n-avem casă, nu suntem cununaţi, a venit prea repede copilul ăsta.

-Şi-acu’ ce vrei omule? Să-l lepede la bălegar? Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ai femeie aşa frumoasă şi harnică, Nuţa se înfuriase de-a binelea. Eu şi nentu’ Lache n-am avut noroc să fim aşa binecuvântaţi, voi sunteţi tineri, feciorul vostru va creşte voinic şi sănătos, aici avem de toate. O să vă luaţi cu pirostrii la Biserică dacă vreţi, Popa Sachelarie o vorbuliţă aşteaptă. Dar mai întâi trebuie să vă botezaţi.

-Tu femeie, ne ameţeşti de cap cu vorbele tale şi năzbâtiile femeieşti. Hai mai bine să ciocnim pentru micuţul din burta Virinei, până la fund voinici!

Au băut ulcica plină ochi cu ţuică fiartă, iar pe Mihalache îl cam luase de nas. Băieţii l-au dus în patul din camera lui şi apoi s-au întors ca să tăifăsuiască alături de muieri. În casă era o căldură plăcută, mirosea iarba de busuioc şi floarea de levănţică uscată, pusă de Nuţa între aşternuturile şi hainele din dulapuri. Izul de ţuică se cam pierduse, iar aroma plăcintelor cu dovleac îi luaseră locul. Au mâncat în tăcere şi deodată, Goşu se repezi spre Virina, o strânse în braţe şi o sărută prelung şi apăsat pe gură.

-Acu’, mai trebuie numa’ un lucru, cel mai greu, glumi Nuţa, să găsim pruncului naşul!

N-a fost de loc greu şi întâmplarea le-a dat o mână de ajutor, cam pe la Lăsatul de Sec dinaintea Sfintelor Paşti. Aşa cum a promis, Eduard Anghelescu îşi anunţă vizita în săptămâna dinaintea mărţişorului. Afară era încă frig, stratul de omăt avea cam jumătate de metru, iar pe drum nu puteai să circuli cu căruţa. Din fericire, om gospodar, Mihalache avea o sanie pe care o scotea în caz de nevoie. De obicei trecea iarna şi rămânea nefolosită în magazie, dar acum era musai să înhămeze caii la ea. I-a reparat împreună cu Goşu o tălpică a cărei şină se desprinsese şi au  curăţat-o de pânzele unde păianjenii îşi făcuseseră culcuş acolo peste vară. Nuţa a scos din dulap cele mai frumoase scoarţe şi velniţe, apoi le-a potrivit deasupra ei, cu mare grijă, ca pe moaştele Sfintei Filofteia. La  plecare a venit cu o învelitoare din blănuri de oaie, pentru ca boierii de la Bucureşti să nu degere în sanie. Aceştia, după ce trimiseseră vorbă prin poştă, soseau cu trenul de Brăila, la orele doisprezece, în gara Însurăţei.

Mihalache şi Goşu au aşteptat cam un ceas mai mult, trenul avea o întârziere pentru că se lucra pe linie la dezăpezire. În sfârşit, a oprit şi garnitura în dreptul peronului. Au coborât nu foarte multe persoane, dar Goşu i-a recunoscut imediat pe naşii lui Călin Cuza. Erau amândoi îmbrăcaţi cu haine foarte călduroase, mai ales naşa Grete, care trăsese peste trupul masiv, un coşcogeamitea cojocul. Eduard avea un palton din stofă groasă, foarte şic şi foarte scump, iar în picioare trăsese pâslari peste pantofi.

-Bine aţi venit, oaspeţi dragi! Sania şi telegarii vă aşteaptă!

-Bine te-am găsit, meştere Mihalache. Şi pe tine băiatule, parcă Goşu îţi spune. Iarna, trenurile astea sunt o pacoste. Un ceas întârziere şi frig cât cuprinde. Dar o mişcare acum, la sfârşit de sezon rece, te scoate din amorţeală. Aşa-i femeie?

Grete clătină din cap, de nu puteai ghici dacă-i da, ori ba.

-Goşule, ia-le bagajele, iar matale şi doamna dumitale, lua-ţi loc în trăsurica pe tălpici. Nuţa va pus o învelitoare să nu suferiţi de frig, iar căluţii abia aşteaptă să ne ducă-n zbor spre casă!

Cu toată înfofoleala, Grete a intrat în casă tremurând bine. Nuţa a luat-o în primire şi a îmbiat-o cu ceai de tei aromat, lămâie din belşug şi îndulcit cu miere de soroaică. Imediat efectul s-a făcut simţit, căci Virina făcuse focuri zdravene în sobele de tuci.

Eduard a studiat tăcut încăperea unde fuseseră primiţi şi a înclinat satisfăcut din cap. Casa nu arăta ca o cocioabă mizeră dintre cele pe care le văzuse în unele sate, dar şi la oraş. Mihalache o clădise din cărămidă arsă, sănătoasă, probabil că era primul om din sat care stătea într-o asemenea locuinţă. Meşterul ştia că a mai bună reclamă, asta era.

-Numa’ casa în care stau eu, femeia mea şi Mituş, e din cărămidă arsă, hambarul unde locuieşte Goşu şi femeia lui, e juma’ din blăni, juma’ din cărămidă de chirpici, la fel şi acareturile. Dar la băieţi, când le-o veni timpul, le facem case mari şi sănătoase, din cărămidă roşie arsă.

-Sună bine meştere! Am bătut vechiul Regat şi Ardealul în lung şi lat, oamenii peste tot vor să trăiască mai bine, dar puţin au posibilităţi materiale. Eu în afară că sunt sobar de meserie, e drept, m-am ajuns prin munca mea şi alor mei, sunt liberal şi doresc să trăim cu toţii mai bine în ţara noastră. Am patru meşteri sobari, patru calfe şi câţiva ucenici. Fiecare dintre cele patru echipe, clădesc două sobe pe săptămână. Îmi plătesc oamenii bine, dar doresc să-mi extind afacerea, cam până la zece meşteri. Unei calfe, îi trebuie în mod normal cinci ani ca să poată clădi fără supraveghere o sobă, iar ucenicul ajunge calfă în doi ani. Asta, dacă nu renunţă. Nu iau oameni fără ştiinţă de carte, măcar patru clase să aibă. Şi tocmesc lucrarea întotdeauna cu asigurarea hranei pe îndestulate. Dacă am vreme şi nu sunt după materiale, mai ajut şi eu la câte o sobă.

-Domnu’ Edi, om ca dumneata mai rar. Călin la nunta lui, ne-a vorbit de matale, dar acum rogu-te, spune-mi ce te aduce aici, prin coclaurii ăştia?

-Cărămida ta meştere, asta mă aduce. Voiesc să ştiu cum o faci şi dacă poţi face lucruri mai grele.

-Acum, că ne-am încălzit, să mergem până nu se întunecă la şopru, acolo ţin modelele, iar băieţii sculele.

Au pornit cu toţii, pe poteca străjuită de maluri din zăpadă înalte de un metru.

-Pe la voi a nins zdravăn după câte văd. În Bucureşti a nins după Sfântul Vasile, a venit gerul Bobotezei şi a îngheţat omătul, dar apoi moina l-a topit.

-Aici e cam adăpost şi zăpada se adună, dar în alţi ani, nămeţii s-au ridicat binişor, cam doi-trei metri. Dar hai să intrăm sub şopru.

Cărămizile stivuite frumos pe categorii, erau acoperite cu rogojini ca să fie ferite de umezeală.

-Iaca, ici stau cele galbene, sunt din pământ cleios. Ca să le întărim, le adăugăm paie. Dacă le-am arde, s-ar sfărâma precum cărbunele transformat în cenuşă. În stiva de lângă ele, sunt cărămizile brune, făcute din pământ mai bun, uscate două zile la soare şi arse la temperatură moderată. Ultima stivă, conţine cele mai de soi cărămizi, cele roşii, din pământ argilos, pe care-l găseşti mai rar şi dacă sapi mai adânc. Ele sunt arse la foc tare, trebuie un cuptor foarte rezistent, altfel şamota crapă. Băietul aista, Goşu, l-a încins cu brâuri de fier.

-Pot să văd cuptorul?

-E cam greu de ajuns la el, tocmai în luncă la Caracuda îi e locul unde se află şi mă tem că trebuie să mă crezi pe cuvânt.

-Te cred meştere, doar văd cărămida, e a naibii de tare.

Au râs cu toţii şi între oameni aşa de diferiţi, s-a instalat o atmosferă caldă. Cu siguranţă că se plăceau unii cu alţii.

Goşu sta ca pe ace. Ar fi dorit să-l întrebe ceva pe omul ăsta care i se părea că pricepe mai mult decât meşterul rostul pământului.

-Domnu’ Eduard, vă pricepeţi la pământuri, nu-i aşa? Uite, am în cioaba de oală aista, o mână de pământ cum n-am văzut până acum şi nici meşterul n-a luat în mână. Dacă-i cunoaşteţi rostul, vă rog, luminaţi-ne şi pe noi.

Eduard îl studie un pic absent, nu se gândea că ştiinţa lui va fi pusă la încercare de băiatul ăsta brunet. A tresărit văzând aspectul boţului aproape îngheţat, semăna cu pământul din care oamenii lui făceau în fabrică, cahlele de teracotă.

-Trebuie să iei o mostră în casă. La căldură se va înmuia şi abia după asta ne desluşim. Văd că aveţi şi cărămidă de şamotă aici. Voi o faceţi?

-Aş, da de unde? O cumpărăm cu bani grei tocmai din Ciulniţa, de la depozitul unuia, Gârlan.

-Dacă aţi putea construi un cuptor unde să ardeţi cocs, aţi putea să vi le confecţionaţi singuri.

-Cuptorul poate l-am putea clădi, dar ne lipseşte pământul.

-Nu se fac din pământ, se fac din pulberea de cărămidă refractară de la furnale. Periodic, ele se curăţă, iar din praf, se fac şamotele. Sacii cu materie primă sunt ieftini şi pot să vă ajut să-i procuraţi. Cu o condiţie, să lucraţi şi pentru mine. Am nevoie permanent de şamotă pentru sobe, cămine sau focare şi mă lovesc de aceeaşi chestie ca voi, preţul ei. Dacă ne ajutăm unii pe alţii, ne revine mult mai acceptabil ca preţ.

Meşterul s-a gândit că putea să aibă încredere în sobar, iar Goşu ar putea clădi un cuptor mai trainic.

-Nu zic nu, dar costul cuptorului, juma’-juma’.

-Te pricepi la negustorie meştere, râse Eduard, s-ar spune că am încheiat prima înţelegere între noi şi se cuvine cumva să ne cinstim. Am adus în bagaje, câteva sticle cu vin din smochine făcut de Grete, după o reţetă săsească, a mă’sii. Nu trebuie decât să intrăm în casă şi să cerem muierilor să ne toarne vinul.

În lipsa lor, cele trei femei se sfătuiseră în privinţa viitoare naşteri. Mijlocul Virinei se îngroşase, acum lăsase deoparte fustele şi bluzele ţigăneşti şi purta cămăşile largi ale Nuţei. Păstrase doar cerceii cu băncuţe de argint şi basmalele din mătase groasă, care-i aminteau de unde provenea.

Coniţa Grete părea o femeie finuţă şi nu dădea semne că ar deranja-o ascendenţa ţigănească a fetei, a bărbatului ei sau a lui Mituş. Trecuse din păcate printr-o încercare grea, născuse o fată cu plămânii atrofiaţi şi cea mai mare parte a timpului, pe toată perioada rece, locuia la o rudă de-a ei din Sicilia, unde clima era caldă şi uscată, iar Vlăduţa, că aşa o chema, se simţea mai bine. Mama ei o vizita de câte ori putea, o iubea, ar fi dorit-o aproape, dar din păcate nu se putea. Eduard Anghelescu înţelegea toate astea, îşi adora fiica, dar nu putea să-şi lase afacerile, pentru că din astea trăiau cu toţii. Întreţinerea Vlăduţei consuma o bună parte din venituri, drumurile Gretei costau, iar el trebuia să fie din ce în ce mai creativ. Dacă se ivea vreo urmă de oportunitate, o cerceta neobosit şi lipsit de prejudecăţi. Faptul că găsise aici o şansă de a obţine şamotă la un preţ mai redus, îl încânta şi pe deasupra chiar îi plăcea de oamenii care locuiau în această casă.

Prima seară a trecut repede, aveau ce povesti unii altora. Pe la ceasurile zece, au mers în paturile lor la culcare. Dar somnul nu s-a lipit de Goşu şi pentru că nu dorea să-şi tulbure femeia, a tras un taburet lângă godinul de tuci scormonind în foc. Se gândea cum i s-a schimbat viaţa numai în câteva luni. Ştia că abia de-acum înainte va începe cu adevărat viaţa lor. Simţea că nimic nu-i putea sta în cale ca   să-şi clădească o soartă mai bună, aşa cum de care neam de neamul lor n-avuseseră parte. O să facă alte cuptoare, două, trei, oricâte vor fi necesare. În luncă, peste firul de apă de numai cinci paşi, trebuiau să contruiască un podeţ, să aducă pământul mai uşor la cuptoare. Putea să le clădească acolo, dar era mai înţelept cum gândise prima dată. Trebuia să vadă cum erau clădite podeţele de-a lungul apei şi să purceadă în a-şi face unul propriu, acolo unde aveau nevoie.

Nu reuşea să-şi scoată din cap imaginea pământului acela de culoare albăstruie cu vinişoare verzui. Simţea că era ceva deosebit, avea senzaţia că găsise o comoară. Imediat s-a gândit la cei cinsprezece galbeni daţi de ta’su Lele şi îi păru rău că i-a luat. Aici n-avea nevoie, erau de toate, iar meşterul era generos. Dacă i-ar fi cerut bani, oricum i-ar fi dat cât avea trebuinţă. Poate că se vor reîntâlni cândva şi îi va înapoia. Oare ce-or face ţiganii lui, părinţi, prietenii, Mamaie, a’ lu’ bulibaşa Miţache? Cândva, pe la bâlci, îi spusese cineva că şatra lui Mozoncea era undeva prin Dobrogea. Autorităţile alungau nomazii spre zone cât mai pustii, ca să piară mai repede din pricina lipsurilor.

A trecut aproape jumătate de noapte, tot gândindu-se şi bătându-şi capul cu ce le rezerva viitorul. S-a tras lângă trupul încins al Virinei şi a simţit deodată nevoia de a o avea, de a fi în ea. Îi sărută sfârcurile mari şi o mângâie sub pântec, trezind poftele femeii accentuate de hormoni. A iubit-o ca niciodată, de parcă atunci s-ar fi împreunat pentru întâia oară şi gemetele femeii, i-au stârnit şi mai mult simţurile. Aşa de bine se simţea, că n-ar mai fi plecat niciodată de lângă trupul aşa de supus lui. Au adormit îmbrăţişaţi şi cu buzele lipite într-un sărut fără sfârşit.

A doua zi, neavând  încotro, Angheleştii au consimţit să-i năşească pe Goşu şi Virina, să le fie naşi de botez şi de nuntă, dar şi pentru micul vlăstar, după ce s-o naşte. Nuţa s-a rugat aşa frumos de Grete, încât aceasta nu a putut s-o refuze. Şi domnul Eduard părea că se implică de pe-acum. Au stabilit data botezului şi a nunţii pentru prima şi a doua săptămână după Sfintele Paşti, prima dată la Biserica din Satnoeni şi apoi cununia la Bucureşti, oficiată la Biserica de pe strada Olteni, aproape de locuinţa naşilor. Cadrul va fi restrâns, cei doi tineri, naşii, Mihalache cu Nuţa şi Mituş prietenul. Dar mai întâi trebuiau să rezolve cu actele care certificau dovada că au domiciliu stabil.

-Asta o rezolv eu cu a’ lu’ Cataroi, poliţaiul Ifrim din satul nostru. Face în primăvară casă nouă şi are nevoie de cărămidă. Discut cu el, îi cunoaşte pe copii, ştie cât sunt de muncitori şi ne va uşura căile.

-Atunci aşa să fie, ne daţi de ştire că sunteţi gata, iar eu şi Grete sosim la timpul potrivit. Să le dăm şi nişte nume creştineşti finilor. Irina şi Grigore, cum sună?

-Să-i întrebăm, dar după mine, sunt cele mai potrivite nume.

-O să le dăm şi nume de familie, Cărămidaru, asta înseamnă că odată cu Botezul, primesc şi de la Dumnezeu dar, iar de la stăpânirea lumească, dreptul de a fi oameni între oameni. O familie nou-născută, ce poate să fie mai frumos?

Orăşeanul pusese mult patos în argumentaţia lui, dar şi ţuica îl inspirase şi-i deschisese pofta de a despica firul în patru. Afară se pusese pe un potop de ploaie, şi dacă o ţinea tot aşa, până mâine la prânz toată zăpada dusă va fi şi vor trebui să-i poarte pe boieri înapoi către gară, în căruţa cu şine la roţi, ca să taie noroiul cleios al drumului.

Deodată, meşterul îşi aminti de mâna de lut adusă în casă ieri.

-Goşule, dă fuga în marchiză şi adu pământul ala, să-l vadă omul nostru.

În doi timpi şi trei mişcări, ager ca năluca, tânărul a venit cu cioaba plină de pământ. Eduard Anghelescu l-a studiat încă odată, mai atent decât ieri, mormăind nişte cuvinte numai de el înţelese.

-Argila poate fi bună pentru cahle, dar conţinutul de cupru este un pic prea mare, uitaţi-vă la irizaţiile astea verzui, culoarea coclelii aramei. Dacă nimereşti bine temperatura de ardere, iese ceva, dar cu siguranţă veţi trebui să scurmaţi mai adânc, pământul vostru are prea multe noroaie, iar umiditatea lor omoară orice bună intenţie.

-Şi cam cum ar trebui să fie lutul? Goşu îşi luase inima în dinţi şi îl întrebă direct pe sobar.

-Fără verzeală şi un pic mai albăstrui-vineţiu. După ardere trebuie să fie suficient de tare pentru a clădi sobă şi suficient de rezistent la căldura degajată de combustibili. Trebuie să fie maleabil în mâna meşterului sobar. Cahlele, colţurile, bordurile şi medalioanele, nu se potrivesc perfect şi trebuie cioplite atent, fără a le crăpa sau a le provoca stricăciuni. De asemenea, pământul trebuie să ţină smalţul pe una dintre suprafeţe, iar în cuptor acesta să devină lucios ca să dea sobelor un aspect frumos.

-Ai priceput Goşule, că eu sunt buştean de-a binelea?

-Meştere Mihalache, dacă aţi putea să ardeţi teracotă, v-a pus Dumnezeu mâna în cap. Alţi cărămidari, aduc lutul de la sute de kilometri, dar voi s-ar putea să-l aveţi aici. Nu-i uşor să-l arzi, e o treabă păcătoasă şi de multe ori, dacă nu păstrezi temperatura, toată şarja merge la gunoi. Dar pe legea mea, credeţi-mă, merită dacă reuşeşti s-o scoţi teafără din cuptor.

-Nea Lache, cum s-a dus zăpăda, eu mă duc la groapă să caut. Dacă dăm de teracotă, fac un cuptor cum nu s-a mai văzut.

-După nuntă, am să vă duc la câteva fabrici de unde-mi comand cahlele şi acolo vă veţi lămuri. Dar muierile s-au plictisit de vorbăria noastră, hai mai bine să discutăm de botez şi de cununie.

•••••••••••••••••••••

Maşina părăsise teritoriul Republicii Moldova şi se îndrepta pe traseul care în urmă cu mulţi ani, şatra lui Mozoncea călătorise pe ultimul ei drum, spre neant. Nu exista nici o autostradă sau şosea mai acătării, pur şi simplu rulau pe „macadam”. Singura îmbunătăţire aprobată de autorităţi, fusese aducerea unor camioane cu pietriş care să facă practicabilă această cale secundară de acces către Vinniţa. Nu oraşul acesta era ţinta călătorilor, ci o mică aşezare, oarecum populată azi, dar loc al morţii, pustiu pentru cele peste o sută de suflete care fuseseră condamnate fără apel, să dispară fără să lase urme în ţinuturile Bugului.

Angel şi Virina citiseră însemnările din caietele bătrânului fiind impresionaţi de ce-au găsit acolo. Maestrul Cărămidaru nu fusese numai un muzician de geniu, care-l învăţase pe Angel tot ce ştia, era unul dintre supravieţuitorii acelui popor oropsit şi avusese şansa de a se naşte, datorită părinţilor fugari. Virina, căreia i se spunea cea Mică, pentru a fi deosebită de mama maestrului, plângea ori de câte ori Angel citea însemnările, dar asta n-o împiedicase ca împreună cu el, să ia calea bibliotecilor şi arhivelor. Era o datorie de onoare pentru iubitul ei, să ducă mai departe nu doar arta maestrului, ci şi gândurile lui, visul de a face lumină în legătură cu soarta celor de-un sânge cu bătrânul dispărut.

Amândoi erau împreună încă de copii. Zina, mama Virinei, nu fusese prea bucuroasă de asta, dar Cecilia o împiedicase să-i despartă, iar câtă vreme trăise, avusese bucuria să vădă cele două mlădiţe din ce în ce mai apropiate. Dispăruse străbunica, iar după un an şi Vlad. Acesta-i lăsase lui Angel prin testament aproape toată averea lui, cu excepţia drepturilor de autor, care se vărsau în continuare pentru tinerele talente. Angel avea obligaţia să continue cercetările cu privire la destinul „şatrei lui Mozoncea” şi după finalizarea lor, să adauge concluziile în caiete, pentru a fi publicate.

Tânărului nu-i mai rămăsese de făcut decât un singur pas, mersul pe urmele nefericiţilor nomazi. Găsise într-un raft din Arhivele Statului, la secţiunea documentelor din perioada războiului, o notiţă pe care fuseseră trecute, traseele şi destinaţiile unde trebuiau îndreptate coloniile de ţigani. În dreptul grupului Mozoncea era trecută aşezarea Tivriv, din raionul Vinniţa, aflată cam la două sute kilometri dpărtare de teritoriul României. Oamenii lui Mozoncea parcurseseră până acolo timp de zece ani, aproape trei mii de kilometri, fiind obligaţi în permanenţă de autorităţi să părăsească locurile pe unde abia se stabileau. O sinistră epopee se profila, pe care Angel se simţea obligat s-o aducă la cunoştinţa oamenilor.

Profitând că amândoi erau în vacanţa de vară, el fiind student la Conservator, iar Virina la Drept, au luat autorizaţiile necesare, iar de la Legaţia Ucrainei, vizele de drum. Doctorul Octavian Comnen i-a înmânat fiului său adoptiv cheile maşinii de teren, fiind convins că se vor lovi de starea proastă a drumurilor. Angel a tunat maşina în atelierul unui descendent al cunoscuţilor familiei Cărămidaru, Yonn, strănepotul vechiului  proprietar, Mişu Blumfeld. Bătrânul Nissan Patrol a fost transformat în câteva zile, într-o bijuterie de maşină pentru teren, confortabilă şi solidă în acelaşi timp.

N-au întâmpinat greutăţi la cele două graniţe, dar dificultăţile au început atunci când au cerut autorităţilor din Vinniţa să le permită cercetările la faţa locului, în Tivriv. În mod inexplicabil, comandantul de miliţie din zonă, cel care trebuia să semneze ultimul, s-a eschivat la început, apoi în cadrul unei audienţe cerute de cei doi români, a refuzat categoric să le permită deplasarea într-acolo. Au pierdut cam o săptămână fără să poată face vreun progres, Angel se gândea să se reîntoarcă în ţară, dar atunci Virina cea Mică a dovedit o tenacitate ieşită din comun. A telefonat la Kiev, a făcut presiuni asupra celor de la reprezentanţa României, ameninţând că vor face publice şicanele autorităţilor ucraineene şi româneşti la un loc. Ambasadorul a cerut audienţă la Ministerul ucrainean al Afacerilor Externe şi aprobarea le-a fost acordată în regim de urgenţă.

Au străbătut înapoi cei aproape douăzeci de kilometri care-i despărţeau de ţinta lor, Tivriv. Ajungând acolo, au constatat că aveau în faţa ochilor un cătun incredibil de mic. Au găsit loc de cazare la o familie de oameni în vârstă, una din puţinele gospodării populate. Majoritatea locuitorilor fugiseră la oraş din pricina sărăciei, ca să-şi facă un rost, zăvorându-şi casele. Ivan şi Mila Vorona, rămăseseră aici, locul unde se născuseră amândoi. Moş Vania vorbea destul de bine româneşte, pentru că avea un bunic moldovean de dincolo de Prut. Le-au oferit bătrânilor o  parte din alimentele aduse şi o sumă de bani pentru găzduire, iar moşul i-a condus a doua zi în locul unde se spunea că trăsese pe vremuri o şatră. Zona mai păstra urmele trecerii nomazilor pe acolo, dar Angel a observat că asta se întâmplase mult după război. În maldărul de gunoaie lăsate în urmă, a găsit câteva sticle goale de vodcă care aveau data fabricaţiei înscrisă pe hârtia îngălbenită de timp a etichetei. A citi anul care se vedea clar, 1959, mult după dispariţia şatrei lui Bozoncea.

-Înseamnă că nu au trecut pe aici! Angel, poate nu căutăm în locul potrivit.

-Oameni buni, dar de fapt, voi de ce faceţi cercetare aici?

-Tataie, căutăm urmele unei şatre dispărute în 1942, dorim să aflăm ce s-a întâmplat cu sărmanii oameni.

-Ştiţi, poate că n-ar trebui să pomenesc asta, dar tata care m-a crescut,   mi-a spus o legendă înainte de a muri. El avea un alt nume decât mine, îi spunea Malinin, Igor, iar despre mine spunea că m-a găsit, că aş fi copilul unui prinţ, abandonat de tatăl său. Prinţul ar fi fost român şi l-ar fi chemat Cioară, aşa că pe acte figurez ca Vorona, care în limba ucraineană înseamnă tot Cioară. Mai spunea că pe tatăl meu l-a lovit o soartă groaznică, a murit îngheţat pe malul Bugului şi pe mine m-a găsit aproape mort, înfăşurat într-o pătură. M-a luat, m-a salvat şi m-a crescut ca pe fiul său, fără să spună nimănui cine sunt cu adevărat. Mai târziu, după război, trupele de securitate au cercetat locul, se spunea că românii au executat aici evrei şi circula o legendă că autorităţile au găsit un adevărat tezaur cu monede din aur curat.

-Moşule, spuneai că numele dumitale, cel românesc, ar fi Cioară? Şi cam câţi ani ai avea?

-Şaptezeci şi cinci, bătuţi pe muchie.

-Virino fată, tatăl moşului a fost în mod sigur Cioară, robul bulibaşei Miţache Bozoncea. Înseamnă că sărmanii ţigani au ajuns până aici şi tot în acest loc şi-au găsit sfârşitul. Deci moş Vania cu ai lui şi cei din familia lui Mituş Olac, sunt singurii urmaşi rămaşi în viaţă, ai nomazilor. Acum pot scrie sfârşitul dramei lor. Nu te supăra bătrâne, dar spune-mi, ai copii?

-Am tinere, ne-a binecuvântat Dumnezeu pe mine şi pe baba mea, cu patru fete măritate şi doi băieţi însuraţi. Am unsprezece nepoţi, care ne vizitează împreună cu părinţii lor de sărbători, aducându-ne bucuria în casă.

-Hai să ne întoarcem şi rogu-te, spune-ne numele tuturor, să-i trec în cartea de aur a maestrului meu, ilustrul artist al pianului, cel care a făcut onoare oamenilor din „şatra lui Mozoncea”.

Angel ştia că primele nume aşezate pe listă, vor fi cele al Mamaiei, ale părinţilor lui Goşu, Lele şi Calia, ale Mozoncilor cei buni şi răi, ale Olacilor lui Drulă, ale copiilor moşului Vorona, al Virinei celei mari, al Goşului şi ultimul, scris cu litere majusculele, caligrafiate în răbojul timpului, chiar al maestrului însuşi, Vlad Cărămidaru.

Doi tineri strâns îmbrăţişaţi, admirau Luna de argint oglindită în apele limpezi ale lacului. Privighetoarea nopţii îşi începuse recitalul, oferindu-şi serenada ei îndrăgostiţilor, acompaniată de mii de greieri care-i ţineau isonul. Timpul se oprise în loc, iar eu, care le cunoşteam desigur povestea, nu puteam de fel să le desluşesc trăsăturile chipurilor, pentru că dacă istoria se repeta, tinerii erau imposibil de recunoscut, poate că erau Goşu cu Virina lui, Vladuţ cu Cici sau poate Angel cu Virina cea Mică.